Cand piesele de sah prind viata

Cand piesele de sah prind viata, fac curios pana si pe cel care stie fix doua iote despre sah. Oops, tocmai m-am facut de ras spunand ca am fost la un spectacol de sah fara sa stiu nimic despre meniul principal? Ca sa o dregem, hai sa spunem doar ca nu sunt prea priceputa si ca nici nu era asta scopul principal.

Sa va povestesc. Marostica este un orasel de munte din provincia Vicenza, Italia, si este cunoscut ca „cetatea sahului”. I-am vizitat pentru prima oara castelele in urma cu vreo 3-4 ani, Castelul de Sus (Castello Superiore) si Castelul de Jos (Castello Inferiore), in curtea caruia se gaseste si o tabla de sah uriasa. De altfel, simbolurile sahului se regasesc pretutindeni. Si atunci am aflat si despre acest spectacol al sahului care se organizeaza in anii pari, de vreo cativa zeci de ani incoace. Primul gand a fost desigur ca nu trebuie sa ratez o urmatoare editie!

Iar anul acesta mi-a venit randul sa ma numar printre spectatori, la cea de-a 62-a editie de Partida de sah cu personaje umane (Partita a scacchi con personaggi viventi).

Initiativa de a juca sah cu personaje vii  a apartinut sculptorului si artistului Mirko Vucetich (1898-1975), care in 1954 a propus punerea în scenă a povestirii istorice, scriind piesa de teatru ”Partida de sah”.

600 de persoane, de la 8 pana la 80 ani, dintre care cei mai multi voluntari, au reprezentat cu orgoliul orasul si au imbracat pentru trei zile hainele personajelor din legendara poveste de dragoste care a facut cunoscuta Marostica in intreaga lume.

Partida de sah, istorie si pasiune

Povestea de la baza acestui spectacol dateaza din  1454, pe cand doi tineri, Renaldo D’Anganaro si Vieri da Vallanora, fii de nobili, s-au indragostit amandoi de frumoasa Lionora, fiica lordului Taddeo Parisio. Pentru a castiga mana ravnitei tinere, cei doi urmau sa se dueleze pana la moarte, conform obiceiului acelor vremuri. Parisio a refuzat insa o lupta nedreapta in care, indiferent de rezultat, ar fi pierdut un razboinic valoros pentru armata sa, si a propus celor doi o solutie diplomatica: sa joace o partida de sah. Castigatorul urma sa o ia de sotie pe Lionora, dar pentru ca nici unul sa nu fie nemultumit, si pierzatorul partidei avea binecuvantarea de a se casatori cu  sora mai mica a lui Parisio, Oldrada.

Astfel, Taddeo Parisio a anuntat organizarea unei partide de sah in care personajele urmau sa fie cavaleri si scutieri. Pe tabla de sah, desenata in piata centrala a cetatii, au luat loc regi, regine, turnuri, cai, nebuni si pioni, fiecare piesa fiind, potrivit regulii impuse de Taddeo, un personaj uman. Pajii au fost pioni, clovnii de la curte au luat rolurile de nebuni, reginele au fost frumoase domnite, iar caii – calareti in armuri, pe armasari dintre cei mai frumosi. Dintr-un balcon al Castelului de Jos, de unde puteau vedea in detaliu tabla uriasa de sah a pietei, Rinaldo da Angarano si Vieri da Vallarona porunceau mutarile. Tot dintr-un balcon urmarea „lupta” si Lionora, exaltand la fiecare miscare de pion a pretendentilor… dar dorindu-si victoria lui da Vallarona, de care era indragostita in secret. Ceea ce s-a si intamplat.

Intrecerea s-a organizat ca un adevarat festival, cu parade de soldati, cavaleri, aruncari de steaguri, focuri de artificii, muzica si dansuri. Printre spectatori s-au numarat numerosi membri ai familiilor nobile din zona de nord a Italiei, demnitari venetieni, chiar si clerici de la Vatican.

Jocul

Intrucat este imposibila redarea miscarilor jucate de catre cei doi cavaleri in timpul partidei originale de sah din 1454, incepand din 1954 organizatorii evenimentului au hotarat sa se inspire din partidele cele mai frumoase si celebre din istoria mondiala a jocurilor de sah si sa revoce la fiecare doi ani cate una dintre acestea. Partida ce serveste ca inspiratie pentru fiecare editie in parte a festivalului, este aleasa de catre comitetul organizator si trebuie sa indeplineasca unele conditii: sa se incheie cu un minim de 16 si un maxim de 20 de miscari, sa dureze aproximativ 20 minute si, desigur, sa fie spectaculoasa.

Yoko Ono si manifestul sau „Dream”

 

Aceasta editie ramane in istorie si pentru exclusivul omagiu pe care artista Yoko Ono a dorit sa-l aduca orasului. Opera-manifest „Dream” care a acoperit marea tabla de sah din curtea Castelului Inferior cu un val de tesut de peste 500 metri patrati a intampinat spectatorii veniti din intreaga peninsula si din intreaga lume.

„Dream” face parte din seria Advertising Art desfasurata cu ocazia premierii artistei japoneze in 2009 cu Leul de aur pentru intreaga cariera la Biennale di Venezia, cand mii de cartonase si manifeste inscriptionate „Dream” au fost instalate in majoritatea zonelor principale ale orasului.

Succes garantat la fiecare editie

„In Italia sunt multe reprezentatii istorice dar nici una nu reuseste sa atraga 16.000 persoane din doar 3 zile.” Maurizio Panici, regizorul spectacolului in ultimii 10 ani.

In cele trei zile de spectacol in costume de epoca, cu ocazia celor patru reprezentatii, Marostica a fost vizitata de peste 15.000 de persoane. Serile de sambata si duminica au fost ambele sold-out.

Magia legendarii povesti de iubire dintre frumoasa Lionora si tanarul pretendent Da Vallonara a stiut sa atraga inca o data atentia intregii lumi si o noua editie a celui mai frumos spectacol de sah s-a incheiat cu succes.

Urmatoarea editie se va desfasura in 2018, in perioada 7-9 septembrie.

Noaptea muzeelor 2015 – Musei Civici agli Eremitani

„Sunt intalniri de la care nu poti lipsi”, asa isi facea publicitate cea de-a 11-a Noapte a muzeelor in Padova. Si intr-adevar, nu am putut lasa aceasta ocazie sa treaca pe langa noi si, in jurul orei 21, ne-am indreptat pasii spre Complexul Muzeal Eremitani, cel mai vechi din regiunea Veneto.

Am avut noroc sa ajungem la scurt timp dupa deschiderea programului si sa stam nici  doua minute in coada; mai tarziu curtea complexului s-a aglomerat destul de tare (semn bun ca acest eveniment are succes).

Am inceput seara cu partea de arheologie.

Muzeul Arheologic detine obiecte importante din perioada paleoveneta, pre-romana si romana. De o mare importanta sunt pietrele funerare realizate pentru Claudia Toreuma si familia Volumnii, mozaicul lui Euterio din sec. al IV-lea d.Hr.

Muzeul de Arta Medievala si Arta Moderna cuprinde mari colectii de picturi si sculpturi datand din secolele XIV-XVIII. Printre artistii prezenti prin operele lor se numara Giotto, Jacopo Bellini, Boccaccio Boccacini, Giorgione, Titian (Tiziano Vecellio), Girolamo di Romano cunoscut ca Romanino, Paolo Veronese, Tintoretto (Jacopo Robusti) si Giambattista Tiepolo.

Cea mai incantatoare parte, pentru mine, a fost cea a picturilor. Peste 3000.

Pentru Pingu, cea  a sculptorilor, unde am putut vedea opere apartinand lui Andrea Briosco, cunoscut sub numele de Riccio,  Tiziano Aspetti, Bartolomeo Bellano, dar si Donatello, caci in aceasta perioada muzeul gazduieste si o expozitie dedicata acestuia din urma (unul dintre principalele motive pentru care am dorit sa ajungem la muzeu 🙂 ).

Printre colectiile Muzeului de Arta se mai gasesc si numeroase bijuterii, obiecte de ceramica, desene (circa 3000), obiecte de mobilier, tesaturi.

Nu am putut vedea Cappella degli Scrovegni, din pacate, celebra pentru frescele lui Giotto (savarsite intre 1303 – 1305), cunoscuta ca si bijuteria Padovei.

Vizitarea acesteia este atent coordonata, pentru a se asigura protectia constructiei si a frescelor. Accesul publicului se face doar pe baza de rezervare, fiind limitat la un anumit numar de vizitatori pe zi si la serii de maxim 25 persoane. Inainte de a intra in capela, publicul trebuie sa petreaca 15 minute intr-o sala de aclimatizare, unde se deruleaza un documentar despre opera pictorului toscan si despre eforturile care se fac pentru conservarea picturilor sale. Inauntrul capelei, timpul acordat este de numai 15 minute, cu siguranta insuficient pentru a te satura de ceea ce te va intampina. Dar de toate astea ma voi convinge cu siguranta intr-o zi si atunci voi reveni fara doar si poate cu mai multe detalii 🙂

Pana atunci, va las cateva imagini cu Muzeele Eremitani, culese de pe internet (la vizita nu mi-a mai stat gandul la a face poze 😀 ).

Plimbari de poveste pe langa Lacul Garda

Prima vizita Lacului Garda am facut-o in urma cu vreo 3 ani si ceva. Cautam in seara dinaintea zilei mele de nastere o locatie spre care sa cutreieram in ziua aniversara… eram indecisi intre Verona, Venetia si o plimbare prin oraselele de pe malul lacului, principala destinatie fiind Sirmione. Pentru ca unul voia ceva, altul altceva, am facut trei biletele si am tras la sorti: Sirmione!

Asa ca iata-ne pornind in splendida zi de septembrie spre unul dintre cele mai frumoase lacuri ale Italiei. Am ajuns la Sirmione in jurul orei 9 dimineata, am vrut sa fim acolo cat mai devreme pentru a-i colinda stradutele cat mai mult si pentru a avea timp de a mai vedea si alte cateva orasele. Insa Sirmione s-a dovedit a fi atat de frumos incat am pierdut mai bine de jumatate de zi acolo si am mai avut timp pana seara doar de o scurta vizita la Salo.

In Sirmione am vizitat Castelul Scaligero, situat aproape de centrul oraselului si totusi scaldat din toate partile de apa lacului. Am intrat in fortareata ce dateaza inca din secolul 14 trecand peste un pod mobil medieval. Din orice pozitie si de la orice inaltime, ne-a oferit o panorama de vis…

Dupa cateva ore petrecute pe stradutele micutului Sirmione, m-am indragostit iremediabil si pana astazi mi se pare unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am vizitat pana acum!

Plimbarea a continuat apoi spre Salo. Si pentru acesta aveam notate cateva puncte de interes, dar odata ajunsi langa lac, ne-am lasat purtati de val si am lenevit pe langa apa, urmarind barcile, pescarusii, ratustele…

Am cautat pe cateva stradute si o biserica pe care mi-o notasem ca ar fi interesanta, dar dupa cateva tentative esuate, ne-am lasat pagubasi si ne-am indreptat spre o terasa. Foamea deja isi spunea cuvantul :)) Nefiind prea mult initiati in gastronomia italiana, ne-am comandat eu niste gnocchi si Pingu un soi de carne (nu-mi amintesc exact) cu sos de gorgonzola. Nu mai mancasem nici de una, nici de alta :)) Si cu toata foamea noastra maxima, eu abia m-am atins de gnocchi, iar el nu stia cum sa mai dezbrace bucatile de carne de sosul ala de-a dreptul…ew! 😀 In final, am impartit o portie de cartofi prajiti, ca eram siguri ca la astia nu avem cum sa dam gres :)) A fost insa o masa de care ne amintim mereu cu zambetul pe buze, un pranz tarziu pe malul lacului, langa o salcie pletoasa, inconjurati de porumbei, la sfarsitul careia ne intrebam unul pe altul cum Dumnezeu cerem nota in italiana si unde, ca nimeni nu cerea nota la masa :)) (eram de putin timp in Italia, buongiorno, si/no si grazie erau la baza 😀 )

Anul trecut, in prag de primavara, am ajuns iarasi pe malurile lacului, de data asta in Malcesine. Si aici am avut de vizitat un Castel ( nu e chip sa ratez Castelele oriunde ma duc – oi fi citit prea multe povesti si oi fi urmarit prea multe filme de epoca).

Nu sunt multe de spus, imaginile sunt mult mai graitoare 🙂

Dupa Malcesine, am facut un popas si la Punta San Vigilio, in oraselul Garda… o noua runda pe malul lacului, pe langa lebede, incalziti de un soare lenes, langa un cappuccino.

Si sa nu credeti ca mi-am incheiat socotelile cu Lacul Garda. Mai sunt atat de multe de vazut! In frunte cu Tremosine, pe care il am pe lista inca de la prima vizita.

Intre ieri si azi: farmecul unor manere [1]

Se vorbeste atat de des despre decoratiunile interioare. Putina atentie se acorda insa si detaliilor exterioare care pot impresiona dinainte de a intra intr-o incapere… ba chiar de la usa. E cazul manerelor de usi… O fi acum vremea soneriilor, dar candva clantele decorate in mii de feluri erau reginele de la intrare. Acestea, pe langa faptul ca isi indeplineau cu succes scopul principal, demonstrau si diverse gusturi ale stapanilor casei in materie de istorie, cultura, chiar religie. Totodata, se considera ca feluritele forme ale manerelor puteau alunga spiritele rele, transmite noroc vizitatorilor, arata ospitalitatea gazdelor etc.

Originea clantelor este considerata a fi in Grecia antica, in vremea cand sclavii, legati cu lanturi, erau cei care raspundeau la usa. Lanturile ar fi fost legate de usi cu cate un inel metalic, inel ce a ajuns ulterior sa fie folosit pe usile de la intrare si de catre Imperiul Roman si alte civilizatii. In timp, inelul a ajuns sa fie tot mai decorat sau sa ia diverse forme.

Printre centrele istorice ale oraselor mai pot fi vazute si astazi numeroase manere de usi vechi interesante.

Mergand pe stradutele inguste ale Padovei, am descoperit si eu cateva. Unele le vezi de la distanta ca au ceva aparte, altele isi descopera farmecul abia dupa ce te apropii. Va arat „recolta” de saptamana trecuta si va avertizez ca vor mai urma!

The world changing piano

Va povesteam mai demult despre Paolo Zanarella… Pianistul care canta in locurile cele mai putin obisnuite, propunandu-si sa aduca muzica in atentia tuturor, in momentele cele mai simple din viata.

L-am vazut in cateva randuri, la Bassano del Grappa, in Padova… si mi-a fost drag din prima clipa.

Am pierdut insa aparitia sa in Venetia, in prima zi a Carnavalului si despre asta vreau sa va povestesc acum. Nu despre cum nu am fost eu anul asta in Venetia :)) (inca), ci despre ce a reusit sa faca Paolo Zanarella la Venetia.

Imaginati-va un pianist cantand in timp ce pluteste la sase metri inaltime deasupra Canalului Grande… si sa mai coincida si cu deschiderea Carnavalului de la Venetia. Acesta este primul spectacol al proiectului The world changing piano, creat de un grup de oameni creativi in jurul pianistului Paolo Zanarella.

„Ideea mi-a venit vazand Povestea pianistului de pe ocean, poate unul dintre filmele cele mai cunoscute despre muzica si pian”, explica Zanarella. „Va fi o emotie ambivalenta, ceea ce voi simti eu, dar mai ales ce va simti publicul vazand spectacolul”.

Pianistul, alaturi de o intreaga echipa, s-a pregatit cateva saptamani cautand cele mai bune metode de ancorare a pianului. Totul pentru un show gratuit si chiar benefic. Evolutia sa a devenit instant un filmulet incarcat pe youtube, ce a generat deja peste 1000 clickuri.

Obiectivul lui Paolo Zanarella si al staffului sau este cel de a atinge un milion de vizualizari pana la finalul lunii februarie. Cu ajutorul publicitatii de pe youtube, circa 10 milioane de dolari vor fi obtinuti si donati, odata ajuns obiectivul de vizualizari, la Cuamm, organizatie pentru salvarea vietilor in Africa si la organizatiile pentru lupta contra ebola in Sierra Leone.

Pentru a participa la strangerea de fonduri ajunge sa vizionati videoclipul si sa il impartasiti cu prietenii vostri pe retelele sociale.

Proiectul The world changing piano se naste la Venetia pentru a deveni global:

„Vrem sa ajungem in toata lumea pentru a dona un zambet celor ce nu au zambit, prin muzica si donatii.”

„Asta este frumusetea muzicii: este universala, nu cunoaste bariere, vorbeste tuturor.” – Paolo Zanarella

Sursa fotografii: Pagina oficiala de facebook Paolo Zanarella

Venetia – Il Redentore 2014

Venetia nu este un oras pe care sa vrei sa il vezi doar o data. Venetia trebuie sa o vezi intr-o zi oarecare, in timpul Carnavalului, pe soare si pe ploaie, sub clar de luna… si sub lumina artificiilor.

Pentru ultimele doua, o ocazie de neratat este sarbatoarea Il Redentore (Sarbatoarea Mantuitorului), extrem de populara printre venetieni si foarte apreciata si de straini, adunand mii de persoane in fiecare an.

Cea mai iubita sarbatoare a venetienilor dateaza de mai bine de patru secole. In perioada 1575 – 1577, circa o treime din populatia Venetiei a murit din cauza unei plagi nemiloase. Senatul venetian a decis in 1576 sa construiasca o biserica dedicata Mantuitorului, in speranta ca poate orasul va scapa de boala.

Un an mai tarziu, ciuma a luat sfarsit, iar venetienii au sarbatorit prin slujbe religioase si praznice intinse. An de an, de atunci, populatia aduce ofranda Mantuitorului, sarbatorind in a treia sambata din luna iulie.

Sarbatoarea Mantuitorului incepe sambata cu inaugurarea podului intre Zattere si insula Giudecca, peste Canalul Giudecca. Sute de venetieni il traverseaza intr-un scurt pelerinaj la Biserica Il Redentore, al carei arhitect a fost nimeni altul decat celebrul Andrea Palladio. Lung de 333,7 metri si lat de 3,6 metri, pontonul este un simbol religios al acestei manifestatii. Podul ramane deschis doar pana duminica seara.

Sambata, inainte de miezul noptii, un foc de artificii de vis incanta toata Venetia. A doua zi, se merge la slujba tinuta in Biserica Il Redentore, pentru ca mai apoi Canalul sa se umple din nou de barci, pentru diverse intreceri si defilari.

Sambata dupa-amiaza am luat si noi drumul Venetiei. Mergand agale spre Piazza San Marco de unde aveam sa urmarim spectacolul pirotehnic, am putut vedea numeroase barci decorate cu baloane colorate, multe dintre ele inca in pragul usilor… o parte dintre venetieni inca se pregateau, altii erau deja demult pe Canal, petrecand – este la mare cautare sa iei cina pe barca, in aer liber, in asteptarea artificiilor. Sute de ambarcatiuni pluteau pe Canal, gondole, taxi-uri navale, vaporette, barci etc.

(Click pe poze pentru a le vedea la o dimensiune mai mare)

Aglomeratia si distractia nu erau insa doar pe apa. Strazile erau pline… o mare parte dintre cei veniti erau insotiti de scaune pliante, cerceafuri, paturici, esarfe pe care sa se aseze, alaturi de o companie placuta.

Ne-am asezat si noi, in fata pietei San Marco, langa apa, printre primele randuri, cu vreo doua ore inainte de inceperea artificiilor. In fata noastra, un cuplu tanar si simpatic de spanioli, mai in fata un alt cuplu de… englezi as zice dupa accent, ea desculta, cu o rochie alba vaporoasa si cu o sticla de sampanie, el cu un aparat foto profesionist pregatit pe trepied pentru filmare. Apoi frumoasele gondole. Alaturi, doua domnisoare asiatice elegante si o sticla de vin rosu. In dreapta, o gasca mare de pustani italieni, pregatiti ca pentru un picnic sub clar de luna.  In stanga, doua italience amabile, ce ne-au imprumutat si noua un saculet pe care sa ne asezam si care jucau carti, in lumina felinarelor. In spate, doua americance. Mai in spate, Basilica San Marco. Noi, asezati, urmaream stelele. Era deja decorul unei nopti memorabile, mai ales ca eu si Pingu sarbatoream si 4 ani 🙂 La 23:30 fix, intocmai precum anuntat, a inceput insa cu adevarat spectacolul. Zeci de culori au luminat toata Venetia intr-un fel cum nici n-am visat.

40 de minute de artificii deasupra gondelelor. O experienta de poveste. La miezul noptii, au rasunat si clopotele Bisericii, insotite de uralele si aplauzele multimii incantate. Finalul a fost insa 10 minute mai tarziu, grandios ca-ntr-un regat.

Din pricina aparatului meu mai putin fermecator, nu va pot arata artificiile in toata splendoarea lor (de fapt, sa va bucurati de ele in toata splendoarea ar trebui doar sa fiti acolo si punct), dar chiar si asa nu ma pot abtine sa nu va arat cateva capturi 🙂

Pe pagina de facebook a blogului, gasiti si un filmulet cu o parte din spectacolul pirotehnic 🙂

Pasul Manghen

Nu cu prea mult timp in urma, au trecut linia de finish biciclistii de la Turul Italiei, unul dintre cele trei mari tururi cicliste din lume. Indragostita de biciclete si incantata de vizita unei competitii importante si vechi de peste un secol, speram sa vad si eu de pe margine una dintre etapele ce se desfasurau prin vecinatati: 30 mai, etapa a 19-a, Bassano del Grappa – Cima Grappa, 26,8 km in catarare.

Din pacate, nu am fost partasa la eveniment decat de acasa, dar, in schimb, am ajuns weekendul trecut in alte locuri candva martore (in 2008 si 2012 mai exact)  la celebra competitie: Pasul Manghen (2.047 m), din lantul muntos Lagorai, in provincia Trento, regiunea Trentino – Alto Adige. Un fel de Transfagarasan italian.

O adevarata provocare pentru ciclisti si o incantare pentru motociclisti, intrucat traseul, din Borgo Valsugana pana in varf, cuprinde vreo 23,4 km, cu numeroase serpentine si pante din ce in ce mai mari. Panta medie este de 7%, in timp ce spre ultimii kilometri urca la 10%, pentru ca sa atinga un maxim de 15%. Am fost printre foarte putinele masini ce se avantau spre varful inca inzapezit, intr-o sambata de iunie.

Peisajul este incantator, colorat cu un verde viu, pe alocuri insufletit de floricele marunte galbene, albe si albastre, iar spre varf de albul zapezii, inca rezistenta sub soarele unui inceput de vara. Va puteti bucura de toate pe una dintre bancutele asezate pe alocuri, intr-o companie de neegalat… triluri de pasarele si sursur de cascade.

Odata ajunsi la finalul traseului, ne-a intampinat pancarta plina de abtibilduri cu diverse inscriptii, steaguri etc., lipite de turisti. Aer rece si curat, flori pufoase de munte, reintalnirea cu zapada… si satisfactia de a ajunge la 2047 metri altitudine…

Dupa admirarea privelistei, ne-am adapostit pentru un pranz scurt in refugiul primitor organizat in varful muntelui – Baita Manghen Hutte, cu sculpturi in lemn oriunde intorceai ochii si orhidee minunate la ferestre.

Pentru toate astea, am ratat eu la televizor finala de la Roland Garros cu Simona Halep si Sharapova… as spune totusi ca a meritat! 🙂

Stones in the road? I save every single one, and one day I’ll build a castle

Ni se intampla tuturor, uneori, lucruri neasteptate. Te intalnesti cu o persoana exact unde nu era nici o sansa si nu credeai vreodata sa o vezi. Gasesti un lucru intr-un loc in care nu avea niciodata ce sa caute.

Sau descoperi la vreo 10 minute distanta de casa, intr-o comuna oarecare, rasarind de nicaieri, de printre case, un mic castel de piatra locuit!

Mi l-a aratat Pingu in cea mai recenta plimbare cu bicicletele. Nu l-am pozat prea mult, ca sa nu ma trezesc cu vreun cavaler inarmat dupa mine 😆 . Dar ca sa va convingeti, am atasat chiar si unele imagini pe care le-am gasit cu ajutorul lui Google maps.

Nu am gasit nici o informatie pe internet despre el. Nici o mentionare, nu monument istoric, nu muzeu, nu fost castel al nu stiu ce mari familii de boieri, actual in proprietatea nu stiu cui stranepot, nimic. Pingu spune ca pare construit recent (nu in ultimul an adica, dar nici acum o suta)… dar eu tare sunt curioasa: cine isi construieste in zilele noastre un castel?! Asa pana la ultimele detalii: usa masiva din fier, turnuri rotunde, geamuri viu colorate… Si mai ales ce fel este decorat in interior? Ce fel de persoane il locuiesc? Cat de pasionati trebuie sa fie de epocile marete cu printese si cavaleri? 🙂

Daca m-as numara printre vecinii lor, cred ca as fi adesea cu ochii pe castel in cautare de raspunsuri… ori m-as trezi deseori visand, cu ochii deschisi, privindu-l. Imi si imaginez copiii pandind pe la ferestre… „oare o sa o vad pe Cenusareasa daca stau aici toata seara?”

Primul sarut nu se uita niciodata

Il primo bacio non si scorda mai… 

Este valabil atat pentru fiorul acela ce te duce parca pe un colt de rai, dar si pentru bomboanele Baci. Aceia dintre voi care le-ati incercat deja, imi veti da probabil dreptate. Pe ceilalti va sfatuiesc sa nu le ratati 🙂

~ „Cazzotto” (pumn), asa numea o tanara cofetar bomboana de ciocolata pe care o crease. Pana cand un cavaler i-a lasat, in magazinul sau, un mesaj: „Nimeni nu ar numi-o un cazzotto, mai degraba un bacio (sarut)”. Din acel moment, tanara a pus un biletel in fiecare bomboana si a numit-o Bacio (Sarut). ~

In prezent, bomboanele se numesc Baci si au o traditie veche de zeci de ani. Biletele simpatice sunt infasurate si astazi imprejurul bomboanelor de ciocolata. Aforismele inscrise pe biletele se schimba o data la patru ani si reusesc intotdeauna sa aduca un zambet pe fata celui ce tocmai s-a delectat cu un sarut.

Intrucat pe mine m-au convins de multa vreme deja, cand am aflat ca exista si unele albume in care poti colectiona biletelele gasite, mi-au sclipit ochii ca la Tom si Jerry! 😆 (sunt o fana a colectiilor de fel!)

Din pacate, nu se putea face rost de album prea usor, fiind o editie limitata.

Din fericire, o prietena a reusit sa gaseasca unul si pentru mine! 😀 Multumesc mult, Andreea! Imi este tare drag 🙂