Suna postasul. De doua ori. Nu ca sa fie ca-n celebrul titlu, ci ca sa apuc eu sa ma adun, sa imi iau Albinutul in brate si sa cobor pana la intrare. Semnez, primesc un pachet voluminos, consistent. Multumesc si … Continuă lectura
E aici. Ii simt respiratia usoara, mirosul dulce de bebelus, amestec de arome de levantica, de laptic si de dar dumnezeiesc, in timp ce doarme pe pieptul meu pentru a nu stiu cata oara. E locul cel mai sigur, e acolo unde a fost asezat in timp ce scotea primul strigat, acolo unde a fost imbratisat de mami si de tati totodata, in crearea celui mai memorabil moment al vietii lor.
Albinutul a fost grabit, pesemne seamana lui mami la repeziciune… si cam aici ne si oprim la asemanarile dintre noi :)). Ne-a facut o surpriza tuturor mai devreme decat ne asteptam, cu vreo cateva saptamani. Ca prea era toata lumea nerabdatoare. La hainute de 00, la manute minuscule si patuc incalzit termic in plina vara nicidecum sa ne fi gandit. Dar alea sunt deja amintiri distante. Acum e aici, pufos, adorabil, iubibil si iubit nemarginit, iar viata nu pare sa mai aiba alt rost altfel.
Si de cate ori incep a-i spune rugaciunea lui inainte de nani, nu stiu de fapt daca o spun ca de la el spre cer, sau de la mine pentru el… „Inger, ingerasul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna fii cu mine…”
Au mai ramas mai putin de 100 de zile pana cand burtica va fi doar o amintire.
Sa imi vina a crede, nici pomeneala. Nerabdarea in schimb e la cote uriase.
De la ecografia morfologica, stim ca vom fi invadati de 50 shades of blue, de mingi, masinute, dinozauri… Si o stiu deja pana si ouale kinder, caci printre jucariile gasite in ultima vreme numai astea se numara: masinute, motociclete etc. Nu, kinderul nici macar nu e una dintre poftele lui mami, ea e cu treburi mai serioase… daca s-ar putea pizza in fiecare zi…? Aripioarele usor picante care de altfel nu m-au incantat niciodata inainte. Lactate la mic-dejun, pranz si cina. Fructe non-stop. Partea dulce e mai mult din categoria poftelor lui tati, caci desigur si el trebuie sa participe la sarcina cu ceva :))
Dar pufarinul cel mic nu e mofturos la niciunele dintre toate astea si nu creeaza probleme de nici un fel. Greturi, arsuri, astea-s toate din alte povesti, nu din a noastra. Am avut un prim trimestru lejer si de dorit oricarei mamici in devenire. Un al doilea cu oarece dificultati, dar care s-au rezolvat destul de repede si care speram sa nu mai revina. Al treilea a inceput deja si, in afara de mersul de melc si rostogolitul mai greoi din pat, nu ne plangem inca de nimic.
Da, dulcea asteptare este minunata. Sa te opresti din orice altceva, chiar si din respirat, doar ca sa privesti o burtica saltareata si sa iti imaginezi ce ar putea face pufarinul in momentele respective. Oare se intinde? Oare iti transmite „mami, te aud razand!”? Sa auzi o inimioara minuscula la ecograf. Sa vezi bucuria din ochii lui tati cand simte si el miscarile tot mai agile din burtica.
Sunt toate de nepretuit. Dar ce va urma, va fi mai presus de orice. Mirosul acela inconfundabil de bebelus, cand doarme pe pieptul tau, parfumul care poate creeaza cea mai frumoasa dependenta. Manutele pufoase ce se intind spre tine. Toate primele lui dati. Zilele complet anulate, dar pline de iubire, in care stai doar cu bebe sa il hranesti, sa il schimbi, sa il privesti la nesfarsit cum doarme, cum zambeste. Mii si mii de emotii, mereu noi, mereu speciale si mereu tot mai multe.
Toate astea abia le astept. Si nu ma sperie nimic. Nopti nedormite, temutii colici si dintisori, sunt pregatita pentru toate. Nu pentru ca nu stiu ce ma asteapta, le inteleg chiar foarte bine, le-am si trait langa nepoteii mei. Dar pentru ca stiu ca momentele speciale vor fi nenumarat mai multe si mai pretioase.
Inca putin, iubirea mea ❤ .
Pasiunea mea pentru patinaj artistic e veche… mai veche decat bloggingul, decat cititul si multe altele. De fapt nici nu imi amintesc de cand am inceput sa urmaresc competitiile de patinaj, dar momente pline de suspans si admiratie in fata … Continuă lectura
Slovenia este una dintre tarile subestimate cand vine vorba despre ceea ce are de oferit turistilor, desi fara doar si poate in orice anotimp poti avea o vacanta slovena excelenta, cu peisaje dintre cele mai frumoase si experiente unice.
Pentru o vacanta de iarna, Kranjska Gora ar fi alegerea perfecta si a fost si destinatia noastra pentru miniconcediul de Craciun de anul acesta.
Kranjska Gora este o localitate de la poalele Alpilor Iulieni, aflata in apropierea granitelor Italiei, Austriei si Sloveniei, un mic paradis pentru iubitorii vacantelor cu multa zapada, mai ales tinand cont ca aici se gaseste cel mai bun resort de ski din toata tara.
A noastra a fost o vacanta pentru schi combinata cu o vacanta romantica. Schi pentru Pingu si partea lejera pentru mine si burtica. Sa m-avant si eu pe schiuri va spun din start ca nu avea rost, alta data de sperietura ma tranteam eu singura in fund cand reuseam sa inaintez cativa metri pe partie fara sa cad, daramite acum ca suntem si doi in unu… ar fi fost teama la dublu. Am ales sa nu ii arat lui bebe partea asta rusinoasa a lui mami… de pe acum :)).
Pingu in schimb, s-a distrat pe partiile de schi, a fost incantat la maxim sa vada o parte dintre ele deschise pana tarziu si dupa lasarea intunericului, ba chiar nu s-a saturat de timpul petrecut pe partie si a plecat cu gandul sa revina cat mai curand pentru alta runda. Preturile sunt accesibile si pentru inchirierea echipamentului, si pentru skipass.
Pentru mine, chiar si fara schi, nu a fost timp si loc de plictiseala, caci prin zona asteapta numeroase poteci sa fie explorate, cu privelisti superbe spre muntii inzapeziti, patinoarul in aer liber, de asemenea luminat si deschis pana tarziu in noapte, micul lac Jasna – minunat si de neratat, centrul statiunii – pe care noi l-am gasit plin de casute luminate cu produse craciunesti, partii pentru sanius (desigur ca la sanie nu am mai spus nu), jocuri pentru copii etc. Iar printre activitati, pentru cate o pauza, numeroasele baruri, cafenele cu bancute de lemn, acoperite cu blanite si paturici, le-am gasit extrem de primitoare pentru cate un ceai cald.
O jumatate de zi i-am dedicat-o si Lacului Bled din imprejurimi. Minunate peisaje… lebedele de pe apa, castelul medieval pe un varf de stanca, insula din mijloc cu bisericuta, si o faleza lunga de strabatut pe o vreme mult mai prietenoasa decat la Kranjska. Ne-ar fi placut si sa vedem lacul inghetat si intreg decorul inzapezit, cred ca ar fi fost cu adevarat de poveste, dar presimt ca intalnirile noastre cu Bled nu s-au incheiat aici, asa ca nici gand de vreun strop de dezamagire. Intreaga zona Bled merita minim o zi dedicata in intregime, iar daca ajungeti vara si mai sunteti si firi foarte active, gasiti activitati si pentru o saptamana intreaga: rafting, canyoning, vizitarea canionului Vintgar, distractie in parcul de aventura si pe toboganul de vara, plaja de malul lacului, vizitarea insulitei, vizitarea castelului s.a
In privinta mancarii, am incercat diverse, fara mult avant spre bucataria traditionala slovena, pentru ca variantele erau atat de numeroase. Am mancat calamari umpluti, castane coapte, pizza, gulas, toate in portii mari la preturi rezonabile, comparativ cu cele din vecini – Italia si Austria.
Am incercat putizza, cel mai traditional desert de sarbatori al slovenilor, chiar la mic-dejun la pensiune, in dimineata de Craciun. Erau diverse sortimente, cred ca as fi putut nimeri unul cu mai multa nuca si mai dulce, dar destul de gustos si interesant. (Cozonacul nostru de casa ramane totusi tatic, va spun.)
Tot din categoria deserturilor, am incercat si kaiserschmarrn sau smorn. Ceea ce dupa nume pare o trasnita bazaconie, ar fi de fapt un fel de clatita groasa, faramitata, cu mult zahar pudra pe deasupra si gem sau crema de ciocolata alaturi/ peste. Gustul nu e chiar al aluatului de clatita, atat de parfumat si dulce, dar e lucrul cel mai apropiat de asemanat. Citind si reteta de pe internet, ideea cam asta ar fi… Pesemne i se spune si clatita imperiala intrucat exista diverse legende despre originea ei, legate de imparateasa Sisi sau de imparatul Franz Joseph. Imperiala sau nu, curiozitatea te impinge si am incercat-o. Tine si de foame, nu numai de dulce, asa ca gres nu am dat in orice caz :))
Unul dintre cele mai bune pranzuri le-am avut chiar alaturi de partii, in aer liber. Desi era foarte rece si aveam ore bune de zapada, ne-au atras aromele de la Flying Smoker. Diferite feluri de carne bine condimentata facuta pe gratar, cu garnitura de cartofi si varza… nu stiu daca era calita (ca asa nu imi place de fel), dar foarte bine facut totul incat am uitat si de frig.
Gulasul a fost experienta culinara cea mai tragicomica din Slovenia. Nu stiu daca esecul se datoreaza restaurantului sau pur si simplu suntem noi pe langa subiect, dar a fost de-a dreptul oribil si imposibil de mancat. Si ca sa nu ne ia nervii in seara de Craciun, ca nu ni s-a intamplat niciodata sa comandam amandoi acelasi lucru si sa nu il putem manca sub nici o forma nici unul, am ras ca doi bezmetici amandoi incontinuu facand glume pe seama preparatului minune. Tot am tinut-o noi cu hai sa mai incerc o tura, dar cand venea damful ala puternic din farfurie, iti venea sa dai si fugi… si nu puteam decat sa radem. Efectiv imposibil gulasul, garnitura, tot. Numai ceaiul a fost bun, noroc ca aveam multa lamaie la acesta din urma, pe care am mutat-o in apa, ca sa treaca gustul (oarecum) de la… voma aia maronie. Ceaiul nu va ganditi ca era ce trebuie, ceai cald de fructe de padure in canute cu bufnite, langa gulas, l-am cerut rece, lipton, nestea, istorii de astea. Nimic. Cald a fost sa fie. Poate ca a fost mai bine asa, ca sa ajute la digestie :)) Stiau totusi si ospatarii aia ceva. Foarte uraciosi de altfel. A fost singura experienta de-a-n proasta a vacantei, dar ne amintim de ea mereu cu amuzament, asa ca ramane doar ciudata, nu si urata. Hotel si restaurant Kotnik, daca va intrebati.
In privinta cazarii noastre, doar cuvinte de lauda. Am stat la o pensiune, Livada, foarte aproape atat de centrul oraselului, cat si de partiile de schi. Ca un detaliu dragut de retinut este ca toate camerele aveau nume de flori. Noi eram in camera toporasilor. Desigur in slovena suna ciudat, dar noroc de poze ca ne-au ajutat cu traducerea :)) . Un tablou in camera si semnul de rezervat pentru masa noastra de la mic-dejun purtau simbolurile toporasilor. Ne-a placut in toate privintele: foarte curat, mic-dejun abundant, proprietarii amabili si disponibili. De recomandat oricand. Si pentru ca ne-a placut totul, de la orasel, pana la partii, cazare si restul, am si prelungit vacanta cu o zi in plus fata de cat programasem.
Gandurile de final au fost ca a meritat pe deplin si este o destinatie ideala de vacanta in doi, in familie, in orice sezon. Sunt numeroase atractii turistice in zona ce merita vizitate, iar peisajele vor fi rasplata cea mai buna pentru orice efort depus pe drumurile de munte.
De curand s-au mai implinit iarasi niste ani de cand tin blogul asta (desi abandonat tot mai mult in ultima vreme).
Cu toate astea nu as renunta nicicand la el. Pentru ca a crescut o data cu mine…
Si mai nou, o data cu noi mai creste cineva.
Un/o pufarin/a se intrevede foarte mic/a in burtica albinutei. Sentimentele ce vin o data cu asta nu stiu cum ar putea fi descrise in cuvinte, dar cu siguranta pot spune ca sunt dintre cele mai frumoase.
De iubire, de bucurie, de mandrie…
De teama (inca) nu. Astea poate apar mai tarziu. Acum sunt inca in perioada aia “ori e insarcinata ori e cam grasuta”, cand inca nu stim nici daca e o pufarina sau un pufarin. Doamne ajuta doar sa fie un bebe sanatos ( + sa aiba gropite de la mami si ochii lui tati – nota suplimentara cu asterix foarte, foarte mic).
Imi imaginez deja un milion de lucruri pe care le-am face impreuna, i-am transmis deja milioane de ganduri bune, desi inimioara si urechiusele ii sunt inca in formare. In curand, o sa le si auda si o sa le simta. Pentru o viata intreaga.
Stiu deja ca o sa ii citesc nespus de mult, stiu ce muzica o sa ii pun sa asculte in burtica (vrei, nu vrei niste muzica clasica tot va auzi de la toate competitiile de patinaj pe care urmeaza sa le vad in urmatoarele luni: euro, mondiale, 4 continents, olimpice), stiu si ca tati o sa il/o rasfete ca pe nici un alt copil pe lumea asta si o sa o zapaceasca pe mami cu dulciurile pentru amandoi, iar mami o sa se topeasca la fel de tare dupa amandoi.
O viata in trei incepe in curand… iar eu sunt pregatita sa ma bucur de o avalansa de iubire de oferit si de primit.
Cand piesele de sah prind viata, fac curios pana si pe cel care stie fix doua iote despre sah. Oops, tocmai m-am facut de ras spunand ca am fost la un spectacol de sah fara sa stiu nimic despre meniul principal? Ca sa o dregem, hai sa spunem doar ca nu sunt prea priceputa si ca nici nu era asta scopul principal.
Sa va povestesc. Marostica este un orasel de munte din provincia Vicenza, Italia, si este cunoscut ca „cetatea sahului”. I-am vizitat pentru prima oara castelele in urma cu vreo 3-4 ani, Castelul de Sus (Castello Superiore) si Castelul de Jos (Castello Inferiore), in curtea caruia se gaseste si o tabla de sah uriasa. De altfel, simbolurile sahului se regasesc pretutindeni. Si atunci am aflat si despre acest spectacol al sahului care se organizeaza in anii pari, de vreo cativa zeci de ani incoace. Primul gand a fost desigur ca nu trebuie sa ratez o urmatoare editie!
Iar anul acesta mi-a venit randul sa ma numar printre spectatori, la cea de-a 62-a editie de Partida de sah cu personaje umane (Partita a scacchi con personaggi viventi).
Initiativa de a juca sah cu personaje vii a apartinut sculptorului si artistului Mirko Vucetich (1898-1975), care in 1954 a propus punerea în scenă a povestirii istorice, scriind piesa de teatru ”Partida de sah”.
600 de persoane, de la 8 pana la 80 ani, dintre care cei mai multi voluntari, au reprezentat cu orgoliul orasul si au imbracat pentru trei zile hainele personajelor din legendara poveste de dragoste care a facut cunoscuta Marostica in intreaga lume.
Partida de sah, istorie si pasiune
Povestea de la baza acestui spectacol dateaza din 1454, pe cand doi tineri, Renaldo D’Anganaro si Vieri da Vallanora, fii de nobili, s-au indragostit amandoi de frumoasa Lionora, fiica lordului Taddeo Parisio. Pentru a castiga mana ravnitei tinere, cei doi urmau sa se dueleze pana la moarte, conform obiceiului acelor vremuri. Parisio a refuzat insa o lupta nedreapta in care, indiferent de rezultat, ar fi pierdut un razboinic valoros pentru armata sa, si a propus celor doi o solutie diplomatica: sa joace o partida de sah. Castigatorul urma sa o ia de sotie pe Lionora, dar pentru ca nici unul sa nu fie nemultumit, si pierzatorul partidei avea binecuvantarea de a se casatori cu sora mai mica a lui Parisio, Oldrada.
Jocul
Intrucat este imposibila redarea miscarilor jucate de catre cei doi cavaleri in timpul partidei originale de sah din 1454, incepand din 1954 organizatorii evenimentului au hotarat sa se inspire din partidele cele mai frumoase si celebre din istoria mondiala a jocurilor de sah si sa revoce la fiecare doi ani cate una dintre acestea. Partida ce serveste ca inspiratie pentru fiecare editie in parte a festivalului, este aleasa de catre comitetul organizator si trebuie sa indeplineasca unele conditii: sa se incheie cu un minim de 16 si un maxim de 20 de miscari, sa dureze aproximativ 20 minute si, desigur, sa fie spectaculoasa.
Yoko Ono si manifestul sau „Dream”
Aceasta editie ramane in istorie si pentru exclusivul omagiu pe care artista Yoko Ono a dorit sa-l aduca orasului. Opera-manifest „Dream” care a acoperit marea tabla de sah din curtea Castelului Inferior cu un val de tesut de peste 500 metri patrati a intampinat spectatorii veniti din intreaga peninsula si din intreaga lume.
„Dream” face parte din seria Advertising Art desfasurata cu ocazia premierii artistei japoneze in 2009 cu Leul de aur pentru intreaga cariera la Biennale di Venezia, cand mii de cartonase si manifeste inscriptionate „Dream” au fost instalate in majoritatea zonelor principale ale orasului.
Succes garantat la fiecare editie
„In Italia sunt multe reprezentatii istorice dar nici una nu reuseste sa atraga 16.000 persoane din doar 3 zile.” Maurizio Panici, regizorul spectacolului in ultimii 10 ani.
In cele trei zile de spectacol in costume de epoca, cu ocazia celor patru reprezentatii, Marostica a fost vizitata de peste 15.000 de persoane. Serile de sambata si duminica au fost ambele sold-out.
Magia legendarii povesti de iubire dintre frumoasa Lionora si tanarul pretendent Da Vallonara a stiut sa atraga inca o data atentia intregii lumi si o noua editie a celui mai frumos spectacol de sah s-a incheiat cu succes.
Urmatoarea editie se va desfasura in 2018, in perioada 7-9 septembrie.
Primul an de casnicie a corespuns cu anul in care ne-am vazut cel mai putin fata de toti cei sase ani de relatie. Din cauza joburilor.
Cateodata ma gandesc ca mai bine si-ar mai da demisia din cand in cand, pentru cate vreo luna, sa putem petrece mai mult timp impreuna acum cand nici weekendurile nu le mai avem doar pentru noi. Desigur, nu ar avantaja deloc situatia financiara, dar ar ajuta inima. Si pana la urma, care conteaza mai mult… Nu-i asa?
E ciudat cum viata de adult aduce o data cu ea si viata de cuplu,dar tot ea, cea de adult, cu responsabilitati si joburi si treburi infinite, te impiedica de multe ori sa ai o viata completa si minunata de cuplu.
Dar astea-s si mofturimi la ceas de seara, e adevarat. In final nu ne putem plange oricum pentru ca stim ca ceea ce avem e ca-n filmele alea siropoase de iubire la care plangi in patura 🙂 Chiar de am uita totul intr-o zi si am lua-o de la capat, stiu ca m-as indragosti tot de el de 1000 ori. Si cand esti convins ca si reciproca e valabila, e cu atat mai frumos 🙂
Octombrie vine la pachet cu un rrr prelungit si tremurat de frig. Zile ploioase, pături pufoase şi ceaiuri. Aş adăuga multe ceaiuri… dacă aş avea timp să îmi fac atâtea căni câte ar vrea mâinile mele reci să îmbrăţişeze sau câte ar avea nevoie gâtul meu. Sunt uşor răcită de vreo două săptămâni, doar gâtul e veşnic deranjat… acum cât e răguşeală de la frig, cât de la cântatul în maşină, în fiecare seară în drum spre casă, cine mai ştie.
Weekendul trecut a fost o nebunie. După o săptămână plină la muncă, prima oră a dimineţii de vineri mă găsea la aeroport, complet derutată şi obosită, dar cu dor de casă. Prima oară cu avionul.
Cred că oboseala mi-a anulat 90% din emoţii, până a rămas doar curiozitate şi atât entuziasm de cât mai eram în stare cu numai două ore de somn la bord , teamă mai deloc.
Nu a fost o nebunie să cred că pot să zbor, ca în melodia Alinei Eremia (guilty pleasure astăzi, trebuie să recunosc), zborul a fost perfect şi a făcut loc la 1000 de planuri de călătorii, cu avionul, în 1000 de colţuri de lume… o nebunie a fost ce a urmat acasă, somn poco niente cum s-ar spune italieneşte… sau aproape zero… Şi în rest povestit cu mama, întâlnit cu fetele, pregătit şi mers la nuntă, tremurat din toţi rărunchii în rochia de doamnă de onoare (chiar şi după nunta mea, am fost bridemaid la my dearest Ty, pentru că prietenia noastră de aproape 10 ani nu ţine cont de tradiţii 😀 ), furat mireasa, mers la a doua nuntă, dansat pe rupte, întors la prima nuntă, plecat acasă dimineaţa, iar povestit cu mama, iar întâlnit cu fetele, pregătit bagajul, plecat în toiul nopţii la aeroport, iar zbor la prima oră… se anunță turbulenţe din cauza ploii, dar la ce turbulenţe am avut eu tot weekendul, zău că pe astea nu le mai simt.
Ajung luni dimineaţă acasă, am o oră la dispoziţie până să plec la muncă, mă pun numai puţin în pat, cu tot cu alarma setată… nu mai ajung la servici în prima rundă. Cum aş fi putut? Cineva a oprit precis alarma, cu siguranţă nu Loryloo cea gata de muncă. Asta nu sunt încă nici acum, aştept weekendul ăsta să revin la normal… asta dacă nu plănuim vreo plimbare pe ultima sută de metri… ceea ce nu ar fi deloc rău oricum. După atâta zarvă de octombrie, te mai uiți la încă un weekend cu nopți scurte? :))
Inside These Lines 