Aglomeratie de octombrie

Octombrie vine la pachet cu un rrr prelungit si tremurat de frig. Zile ploioase, pături pufoase şi ceaiuri. Aş adăuga multe ceaiuri… dacă aş avea timp să îmi fac atâtea căni câte ar vrea  mâinile mele reci să îmbrăţişeze sau câte ar avea nevoie gâtul meu. Sunt uşor răcită de vreo două săptămâni, doar gâtul e veşnic deranjat… acum cât e răguşeală de la frig, cât de la cântatul în maşină, în fiecare seară în drum spre casă, cine mai ştie.

Weekendul trecut a fost o nebunie. După o săptămână plină la muncă, prima oră a dimineţii de vineri mă găsea la aeroport, complet derutată şi obosită, dar cu dor de casă. Prima oară cu avionul.

Cred că oboseala mi-a anulat 90% din emoţii, până a rămas doar curiozitate şi atât entuziasm de cât mai eram în stare cu numai două ore de somn la bord , teamă mai deloc.

Nu a fost o nebunie să cred că pot să zbor, ca în melodia Alinei Eremia (guilty pleasure astăzi, trebuie să recunosc), zborul a fost perfect şi a făcut loc la 1000 de planuri de călătorii, cu avionul, în 1000 de colţuri de lume… o nebunie a fost ce a urmat acasă, somn poco niente cum s-ar spune italieneşte… sau aproape zero… Şi în rest povestit cu mama, întâlnit cu fetele, pregătit şi mers la nuntă, tremurat din toţi rărunchii în rochia de doamnă de onoare (chiar şi după nunta mea, am fost bridemaid la my dearest Ty, pentru că prietenia noastră de aproape 10 ani nu ţine cont de tradiţii 😀 ), furat mireasa, mers la a doua nuntă, dansat pe rupte, întors la prima nuntă, plecat acasă dimineaţa, iar povestit cu mama, iar întâlnit cu fetele, pregătit bagajul, plecat în toiul nopţii la aeroport, iar zbor la prima oră… se anunță turbulenţe din cauza ploii, dar la ce turbulenţe am avut eu tot weekendul, zău că pe astea nu le mai simt.

Ajung luni dimineaţă acasă, am o oră la dispoziţie până să plec la muncă, mă pun numai puţin în pat, cu tot cu alarma setată… nu mai ajung la servici în prima rundă. Cum aş fi putut? Cineva a oprit precis alarma, cu siguranţă nu Loryloo cea gata de muncă. Asta nu sunt încă nici acum, aştept weekendul ăsta să revin la normal… asta dacă nu plănuim vreo plimbare pe ultima sută de metri… ceea ce nu ar fi deloc rău oricum. După atâta zarvă de octombrie, te mai uiți la încă un weekend cu nopți scurte? :))

Tata, eu nu stiu de ce nu te-au pus in cantece

Un biciclist trece la trecerea de pietoni cu un buchet splendid de trandafiri albi si rosii, prins in arc, in spatele sauei. Vor fi ele coditele putin strivite, dar precis va face o mare bucurie odata ajuns la destinatie.

Imi aminteste de tata, care, intr-un an, venea acasa de la servici, de asemenea pe bicicleta, si ne aducea zambile in cosul de la bicicleta – mie, mamei si surorii. Era 1 sau 8 martie… nu rata nicicand o astfel de ocazie sa ne aduca miresme proaspete in casa. A avut un mic accident pe sosea si ajuns acasa, a gasit cosul de la bicicleta gol. Pierduse florile. Asa necajit cum era, era gata sa porneasca in toiul noptii inapoi, cativa kilometri buni inapoi… sa le caute.„Ce nu face el pentru fetele lui?” 🙂

Dor, dor, dor de el…

„Tata, eu nu stiu de ce
Nu te-au pus in cantece
Ca pe maiculita mea
Care viata datu-mi-a.
Tu ca dansa ne iubesti
Si ca ea imbatranesti,
Tata.
Rele-n viata sunt de-ajuns,
Daca plangi, tu plangi pe-ascuns.
Mai iei cate-un paharut,
Dar nu uiti sa ne saruti,
Tata.
La necaz si bucurii
Tu ai, tata, multi copii,
Ca si mama-i pruncul tau,
O feresti de tot ce-i rau.
Asta-i bogatia ta
Si nu-ti trebuie alta,
Tata.
Nu ne spui vorbe de dor,
Dar ades in locul lor
Mana tu pe cap ne-o pui
Si mai draga vorba nu-i.
Mai mult taci decat vorbesti,
Dar noi stim ca ne iubesti,
Tata.” (Grigore Vieru)

De Craciun toate drumurile duc acasa

Chiar si daca sunt lungi de 2000 km…

Pentru ca dupa multe luni departe de casa, s-a aprins un dor mai arzator si mai puternic decat toate sutele de luminite de tot felul, din toti brazii impodobiti la tot pasul, in toate curtile, magazinele, balcoanele si casele.

Dupa o perioada mai mult decat aglomerata, mi-am pus bagajele in portbagaj, mi-am pus speranta in suflet sa ajungem cu bine si uite asa, in ajun, cel mai frumos cadou pe care mi-l va aduce Mosul va fi o familie fericita in jurul bradului.

Voi lipsi in aceasta perioada de pe blog (plec fara laptop, premiera!), asa ca va urez de pe acum Sarbatori minunate alaturi de toti cei dragi, sa aveti pace in inima si sa aduceti printre cei din jur numai armonie. Iar cand Craciunul se va fi sfarsit, sa il cuprindeti in suflet si sa ii pastrati spiritul magic intregul an. Un an nou de neuitat tuturor!

Cu drag,

I may not be perfect, but my dog loves me

Papuci smotociti. Zeci de role (pentru scame) consumate. Dresuri puse de nenumarate ori in pericol. Aproape toate sosetele agatate. Plecari pe fuga, pe furis, cu pacaleli… si cu scanceli. Intoarceri acasa… cu zgomot de labute energice la usa in timp ce descui usa si zbenguieli nesfarsite de bucurie!

Asa ne sunt toate zilele de vreo doua luni, de cand a venit in viata noastra o nazbatie pistruiata… Fifi!

Anul acesta, cu ceva timp in urma, va scriam despre o alta catelusa… Boni a mea, care a murit dupa ce mi-a bucurat mai mult de jumatate de viata. 14 ani. Nu stiam cand imi voi lua alt caine, nu speram ca ma voi atasa atat de repede de un alt sufletel… Dar adevarul este ca iubesc prea mult animalele, nu pot sa nu am nici o necuvantatoare langa mine care sa ma faca sa zambesc cand toate celelalte esueaza.

Fifi a  fost o strengara din prima zi. N-a avut pic de stinghereala in preajma noastra, ne-a acceptat de parca ne stia dintotdeauna, iar noi am primit-o cu tot sufletul de cum i-am vazut ochisorii astia nevinovati.

Ziceti si voi… ati putea spune nu minunii asteia? 😆

Sa facem si prezentarile:

Cel mai loial prieten al ei: Iepurasul (asta mic de ne arata…dosul). De doua luni il smotoceste zilnic. Inca rezista.

Cel mai iubit prieten: Ursul. Pana si capul ursului e mai mare decat Fifi toata. Doarme pe el din prima noapte si il cauta oriunde. (Si noi oameni gospodari… sa ii luam patut…Cel rosu de mai jos. Mai mult l-a ros din toate partile decat sa doarma in el).

Mingile sunt o mare slabiciune pentru ea. De ping pong, tenis, fotbal. Tot ce prinde. Le alearga toata gradina. Asta pana cand gaseste iepurasul… cel din prima poza… si atunci se joaca si cu mingea, si cu iepurasul. Cu cel din urma in gura, cu mingile de-a dura. E si multitasking, pai nu?

Sper sa ma abtin si sa nu va zapacesc prea des cu nenumarate poze cu pistruiata noastra. Laptopul e deja imbuibat cu zeci de filmulete si poze cu ea facand fel si fel de nazdravenii 😆

The amazing everyday [6]

Ten tiny little fingers that always want to play,
that never stop exploring the wonder of today.
Ten tiny little fingers that from the very start,
will reach out for tomorrow yet always hold your heart.

Stardust fallen from the hands of God

Cine a zis ca toate zilele de luni sunt groaznice? Zilele de luni pot fi grozave!

Chiar si dupa o noapte nedormita, chiar si dupa ore intregi de stat in sala de asteptare, chiar si cand nu ai avut timp/ stare sa mananci aproape nimic toata ziua, chiar si cand esti pe fuga o zi si o noapte. Zilele de luni pot fi minunate. Mai ales cand faci cunostinta cu acel care va deveni una dintre persoanele cele mai importante din viata ta.

Stiti scenele acelea din filme cand tatal intra alergand in spital, intreaba in stanga si-n dreapta unde este sotia lui care naste chiar acum??! Si alearga, alearga pe holuri… Ei bine, eu sunt cea din spatele lui. Azi. Cea care alearga sa dea primii pupici de matusica, sa fure primele zambete si sa surprinda primele priviri.

Bine ai venit in viata noastra Nicolas! Te intampin cu un tricou albastru cu o inima mare rosie. Sa stii inca de pe acum cat te iubesc.

Miracolul vietii

Gelul albastru de pe burtica pare sa se fi strans, intr-o parte, intr-o forma de inimioara, inainte de a fi imprastiat. Cu ajutorul lui, monitorul alb negru incepe sa imi arate imagini nedescris de emotionante. Un nasuc adorabil, doua falcute, piciorusele, o mana desfacuta care parca ne saluta… o inimioara batand poate la fel de tare ca a mea.

Mi se intampla pentru prima oara. Il vad pe cel ce imi va aduce milioane de zambete, emotii, bucurii. Al doilea nepotel 🙂 . In cateva zile il voi tine in brate… si voi vedea din nou cea mai frumoasa minune pe care un om o poate infaptui.

PS: Fotografii minunate despre acest miracol aici.

Cele doua cuvinte

Cele mai mari declaratii vin intotdeauna de la cei mici! 🙂 Impachetate in cele mai nastrusnice moduri, spuse cel mai dulce si cel mai frumos.

Asa aud/ vad eu de fiecare data cele doua cuvinte din partea nepotelului meu 🙂

Legenda: Pesemne inimioara mica si mova e a lui, cea mare si rosie a mea 😀

Boni & me [2]

Cainii sunt legatura noastra cu paradisul. Ei nu cunosc raul, invidia… Sa stai langa un caine, pe un camp verde, intr-o dupa-amiaza frumoasa, e ca si cum te-ai intoarce in rai, acolo unde a nu face nimic nu era plictisitor… era liniste. Era pace. Spunea candva Milan Kundera.

Toti cei care aveti sau ati avut un caine de care v-ati atasat, ii veti da dreptate. Eu una stiu ca sunt de acord… si m-a convins de asta cel mai simpatic caine pechinez care a trait vreodata. Boni. Cu blanita alba cu pete, cu o urechiusa in sus si cu una blegita, cu nasul in vant si cu ochii stralucind de voiosie, mi-a incantat sute de dupa-amiezi in decurs de aproape 15 ani. Am copilarit cu ea si ea a imbatranit cu mine. A fost martora la mai multe bucurii si necazuri traite pana acum decat oricare alt foarte bun prieten/a.

In urma cu vreo 8 ani, trebuia sa ma mut de la casa, la bloc. Pentru ca era invatata intr-un spatiu mare, pentru ca e greu sa tii animale in apartament, tata mi-a spus in seara dinaintea mutarii ca Boni nu merge cu noi. Am plans pana mi-a secat izvorul de lacrimi, pana am ramas fara glas, pana am adormit in pat, cu obrajii umezi. A doua zi, eram cu ea in brate. Il induplecasem pe tata.

In urma cu o saptamana, am plans din nou, pana am ramas fara glas, pana am adormit cu obrajii umezi si ochii rosii. Nu mai am pe cine indupleca. Boni nu mai este.

No more Boni & me. It’s just me now…

• Boni & me [1]
• Tot despre Boni

1 Mai

A devenit o traditie ca majoritatea oamenilor sa-si croiasca drum de 1 mai spre mare, munte sau macar o padure, la un gratar. Eu am schimbat azi foaia… am fost la stadion!

Un ministadion de fapt, caci vorbim din nou despre minifotbal. Adica despre ispravile nepotelului meu 😀

Echipa din care face parte a participat iarasi intr-o competitie, de data aceasta „Cupa 1 Mai” editia 2013. Surpriza uriasa facuta de picii nostri a constat intr-un joc minunat, energic, ce a condus spre doua victorii si un rezultat de egalitate. Nepotelul a contribuit la acestea cu un gol si o pasa de gol :D.

In final, s-au clasat pe locul 2, la acelasi numar de puncte ca si prima clasata, diferenta facand-o golaverajul. Castigatoarea competitiei a fost Otelul 1.

Bucurie maxima pe Robert intreaga zi, va imaginati. Si in bucuria lui de nedescris, spre seara mi-a adus un buchet de lalele… sa imi multumeasca pentru ca i-am purtat noroc astazi 🙂

HOORAY!