Cea mai buna destinatie din Slovenia pentru vacanta de iarna

Slovenia este una dintre tarile subestimate cand vine vorba despre ceea ce are de oferit turistilor, desi fara doar si poate in orice anotimp poti avea o vacanta slovena excelenta, cu peisaje dintre cele mai frumoase si experiente unice.

Pentru o vacanta de iarna, Kranjska Gora ar fi alegerea perfecta si a fost si destinatia noastra pentru miniconcediul de Craciun de anul acesta.

Kranjska Gora este o localitate de la poalele Alpilor Iulieni, aflata in apropierea granitelor Italiei, Austriei si  Sloveniei, un mic paradis pentru iubitorii vacantelor cu multa zapada, mai ales tinand cont ca aici se gaseste cel mai bun resort de ski din toata tara.

A noastra a fost o vacanta pentru schi combinata cu o vacanta romantica. Schi pentru Pingu si partea lejera pentru mine si burtica. Sa m-avant si eu pe schiuri va spun din start ca nu avea rost, alta data de sperietura ma tranteam eu singura in fund cand reuseam sa inaintez cativa metri pe partie fara sa cad, daramite acum ca suntem si doi in unu… ar fi fost teama la dublu. Am ales sa nu ii arat lui bebe partea asta rusinoasa a lui mami… de pe acum :)).

Pingu in schimb, s-a distrat pe partiile de schi, a fost incantat la maxim sa vada o parte dintre ele deschise pana tarziu si dupa lasarea intunericului, ba chiar nu s-a saturat de timpul petrecut pe partie si a plecat cu gandul sa revina cat mai curand pentru alta runda. Preturile sunt accesibile si pentru inchirierea echipamentului, si pentru skipass.

Pentru mine, chiar si fara schi, nu a fost timp si loc de plictiseala, caci prin zona asteapta numeroase poteci sa fie explorate, cu privelisti superbe spre muntii inzapeziti, patinoarul in aer liber, de asemenea luminat si deschis pana tarziu in noapte, micul lac Jasna – minunat si de neratat, centrul statiunii – pe care noi l-am gasit plin de casute luminate cu produse craciunesti, partii pentru sanius (desigur ca la sanie nu am mai spus nu), jocuri pentru copii etc.  Iar printre activitati, pentru cate o pauza, numeroasele baruri, cafenele cu bancute de lemn, acoperite cu blanite si paturici, le-am gasit extrem de primitoare pentru cate un ceai cald.

O jumatate de zi i-am dedicat-o si Lacului Bled din imprejurimi. Minunate peisaje… lebedele de pe apa, castelul medieval pe un varf de stanca, insula din mijloc cu bisericuta, si o faleza lunga de strabatut pe o vreme mult mai prietenoasa decat la Kranjska. Ne-ar fi placut si sa vedem lacul inghetat si intreg decorul inzapezit, cred ca ar fi fost cu adevarat de poveste, dar presimt ca intalnirile noastre cu Bled nu s-au incheiat aici, asa ca nici gand de vreun strop de dezamagire. Intreaga zona Bled merita minim o zi dedicata in intregime, iar daca ajungeti vara si mai sunteti si firi foarte active, gasiti activitati si pentru o saptamana intreaga: rafting, canyoning, vizitarea canionului Vintgar, distractie in parcul de aventura si pe toboganul de vara, plaja de malul lacului, vizitarea insulitei, vizitarea castelului s.a

In privinta mancarii, am incercat diverse, fara mult avant spre bucataria traditionala slovena, pentru ca variantele erau atat de numeroase. Am mancat calamari umpluti, castane coapte, pizza, gulas, toate in portii mari la preturi rezonabile, comparativ cu cele din vecini – Italia si Austria.

Am incercat putizza, cel mai traditional desert de sarbatori al slovenilor, chiar la mic-dejun la pensiune, in dimineata de Craciun. Erau diverse sortimente, cred ca as fi putut nimeri unul cu mai multa nuca si mai dulce, dar destul de gustos si interesant. (Cozonacul nostru de casa ramane totusi tatic, va spun.)

Tot din categoria deserturilor, am incercat si kaiserschmarrn sau smorn. Ceea ce dupa nume pare o trasnita bazaconie, ar fi de fapt un fel de clatita groasa, faramitata, cu mult zahar pudra pe deasupra si gem sau crema de ciocolata alaturi/ peste. Gustul nu e chiar al aluatului de clatita, atat de parfumat si dulce, dar e lucrul cel mai apropiat de asemanat. Citind si reteta de pe internet, ideea cam asta ar fi… Pesemne i se spune si clatita imperiala intrucat exista diverse legende despre originea ei, legate de imparateasa Sisi sau de imparatul Franz Joseph. Imperiala sau nu, curiozitatea te impinge si am incercat-o. Tine si de foame, nu numai de dulce, asa ca gres nu am dat in orice caz :))

Unul dintre cele mai bune pranzuri le-am avut chiar alaturi de partii, in aer liber. Desi era foarte rece si aveam ore bune de zapada, ne-au atras aromele de la Flying Smoker. Diferite feluri de carne bine condimentata facuta pe gratar, cu garnitura de cartofi si varza… nu stiu daca era calita (ca asa nu imi place de fel), dar foarte bine facut totul incat am uitat si de frig.

Gulasul a fost experienta culinara cea mai tragicomica din Slovenia. Nu stiu daca esecul se datoreaza restaurantului sau pur si simplu suntem noi pe langa subiect, dar a fost de-a dreptul oribil si imposibil de mancat. Si ca sa nu ne ia nervii in seara de Craciun, ca nu ni s-a intamplat niciodata sa comandam amandoi acelasi lucru si sa nu il putem manca sub nici o forma nici unul, am ras ca doi bezmetici amandoi incontinuu facand glume pe seama preparatului minune. Tot am tinut-o noi cu hai sa mai incerc o tura, dar cand venea damful ala puternic din farfurie, iti venea sa dai si fugi… si nu puteam decat sa radem. Efectiv imposibil gulasul, garnitura, tot. Numai ceaiul a fost bun, noroc ca aveam multa lamaie la acesta din urma, pe care am mutat-o in apa, ca sa treaca gustul (oarecum) de la… voma aia maronie. Ceaiul nu va ganditi ca era ce trebuie, ceai cald de fructe de padure in canute cu bufnite, langa gulas,  l-am cerut rece, lipton, nestea, istorii de astea. Nimic. Cald a fost sa fie. Poate ca a fost mai bine asa, ca sa ajute la digestie :)) Stiau totusi si ospatarii aia ceva. Foarte uraciosi de altfel. A fost singura experienta de-a-n proasta a vacantei, dar ne amintim de ea mereu cu amuzament, asa ca ramane doar ciudata, nu si urata. Hotel si restaurant Kotnik, daca va intrebati.

In privinta cazarii noastre, doar cuvinte de lauda. Am stat la o pensiune, Livada, foarte aproape atat de centrul oraselului, cat si de partiile de schi. Ca un detaliu dragut de retinut este ca toate camerele aveau nume de flori. Noi eram in camera toporasilor. Desigur in slovena suna ciudat, dar noroc de poze ca ne-au ajutat cu traducerea :)) . Un tablou in camera si semnul de rezervat pentru masa noastra de la mic-dejun purtau simbolurile toporasilor. Ne-a placut in toate privintele: foarte curat, mic-dejun abundant, proprietarii amabili si disponibili. De recomandat oricand. Si pentru ca ne-a placut totul, de la orasel, pana la partii, cazare si restul, am si prelungit vacanta cu o zi in plus fata de cat programasem.

Gandurile de final au fost ca a meritat pe deplin si este o destinatie ideala de vacanta in doi, in familie, in orice sezon. Sunt numeroase atractii turistice in zona ce merita vizitate, iar peisajele vor fi rasplata cea mai buna pentru orice efort depus pe drumurile de munte.

 

Cand piesele de sah prind viata

Cand piesele de sah prind viata, fac curios pana si pe cel care stie fix doua iote despre sah. Oops, tocmai m-am facut de ras spunand ca am fost la un spectacol de sah fara sa stiu nimic despre meniul principal? Ca sa o dregem, hai sa spunem doar ca nu sunt prea priceputa si ca nici nu era asta scopul principal.

Sa va povestesc. Marostica este un orasel de munte din provincia Vicenza, Italia, si este cunoscut ca „cetatea sahului”. I-am vizitat pentru prima oara castelele in urma cu vreo 3-4 ani, Castelul de Sus (Castello Superiore) si Castelul de Jos (Castello Inferiore), in curtea caruia se gaseste si o tabla de sah uriasa. De altfel, simbolurile sahului se regasesc pretutindeni. Si atunci am aflat si despre acest spectacol al sahului care se organizeaza in anii pari, de vreo cativa zeci de ani incoace. Primul gand a fost desigur ca nu trebuie sa ratez o urmatoare editie!

Iar anul acesta mi-a venit randul sa ma numar printre spectatori, la cea de-a 62-a editie de Partida de sah cu personaje umane (Partita a scacchi con personaggi viventi).

Initiativa de a juca sah cu personaje vii  a apartinut sculptorului si artistului Mirko Vucetich (1898-1975), care in 1954 a propus punerea în scenă a povestirii istorice, scriind piesa de teatru ”Partida de sah”.

600 de persoane, de la 8 pana la 80 ani, dintre care cei mai multi voluntari, au reprezentat cu orgoliul orasul si au imbracat pentru trei zile hainele personajelor din legendara poveste de dragoste care a facut cunoscuta Marostica in intreaga lume.

Partida de sah, istorie si pasiune

Povestea de la baza acestui spectacol dateaza din  1454, pe cand doi tineri, Renaldo D’Anganaro si Vieri da Vallanora, fii de nobili, s-au indragostit amandoi de frumoasa Lionora, fiica lordului Taddeo Parisio. Pentru a castiga mana ravnitei tinere, cei doi urmau sa se dueleze pana la moarte, conform obiceiului acelor vremuri. Parisio a refuzat insa o lupta nedreapta in care, indiferent de rezultat, ar fi pierdut un razboinic valoros pentru armata sa, si a propus celor doi o solutie diplomatica: sa joace o partida de sah. Castigatorul urma sa o ia de sotie pe Lionora, dar pentru ca nici unul sa nu fie nemultumit, si pierzatorul partidei avea binecuvantarea de a se casatori cu  sora mai mica a lui Parisio, Oldrada.

Astfel, Taddeo Parisio a anuntat organizarea unei partide de sah in care personajele urmau sa fie cavaleri si scutieri. Pe tabla de sah, desenata in piata centrala a cetatii, au luat loc regi, regine, turnuri, cai, nebuni si pioni, fiecare piesa fiind, potrivit regulii impuse de Taddeo, un personaj uman. Pajii au fost pioni, clovnii de la curte au luat rolurile de nebuni, reginele au fost frumoase domnite, iar caii – calareti in armuri, pe armasari dintre cei mai frumosi. Dintr-un balcon al Castelului de Jos, de unde puteau vedea in detaliu tabla uriasa de sah a pietei, Rinaldo da Angarano si Vieri da Vallarona porunceau mutarile. Tot dintr-un balcon urmarea „lupta” si Lionora, exaltand la fiecare miscare de pion a pretendentilor… dar dorindu-si victoria lui da Vallarona, de care era indragostita in secret. Ceea ce s-a si intamplat.

Intrecerea s-a organizat ca un adevarat festival, cu parade de soldati, cavaleri, aruncari de steaguri, focuri de artificii, muzica si dansuri. Printre spectatori s-au numarat numerosi membri ai familiilor nobile din zona de nord a Italiei, demnitari venetieni, chiar si clerici de la Vatican.

Jocul

Intrucat este imposibila redarea miscarilor jucate de catre cei doi cavaleri in timpul partidei originale de sah din 1454, incepand din 1954 organizatorii evenimentului au hotarat sa se inspire din partidele cele mai frumoase si celebre din istoria mondiala a jocurilor de sah si sa revoce la fiecare doi ani cate una dintre acestea. Partida ce serveste ca inspiratie pentru fiecare editie in parte a festivalului, este aleasa de catre comitetul organizator si trebuie sa indeplineasca unele conditii: sa se incheie cu un minim de 16 si un maxim de 20 de miscari, sa dureze aproximativ 20 minute si, desigur, sa fie spectaculoasa.

Yoko Ono si manifestul sau „Dream”

 

Aceasta editie ramane in istorie si pentru exclusivul omagiu pe care artista Yoko Ono a dorit sa-l aduca orasului. Opera-manifest „Dream” care a acoperit marea tabla de sah din curtea Castelului Inferior cu un val de tesut de peste 500 metri patrati a intampinat spectatorii veniti din intreaga peninsula si din intreaga lume.

„Dream” face parte din seria Advertising Art desfasurata cu ocazia premierii artistei japoneze in 2009 cu Leul de aur pentru intreaga cariera la Biennale di Venezia, cand mii de cartonase si manifeste inscriptionate „Dream” au fost instalate in majoritatea zonelor principale ale orasului.

Succes garantat la fiecare editie

„In Italia sunt multe reprezentatii istorice dar nici una nu reuseste sa atraga 16.000 persoane din doar 3 zile.” Maurizio Panici, regizorul spectacolului in ultimii 10 ani.

In cele trei zile de spectacol in costume de epoca, cu ocazia celor patru reprezentatii, Marostica a fost vizitata de peste 15.000 de persoane. Serile de sambata si duminica au fost ambele sold-out.

Magia legendarii povesti de iubire dintre frumoasa Lionora si tanarul pretendent Da Vallonara a stiut sa atraga inca o data atentia intregii lumi si o noua editie a celui mai frumos spectacol de sah s-a incheiat cu succes.

Urmatoarea editie se va desfasura in 2018, in perioada 7-9 septembrie.

Noaptea muzeelor 2015 – Musei Civici agli Eremitani

„Sunt intalniri de la care nu poti lipsi”, asa isi facea publicitate cea de-a 11-a Noapte a muzeelor in Padova. Si intr-adevar, nu am putut lasa aceasta ocazie sa treaca pe langa noi si, in jurul orei 21, ne-am indreptat pasii spre Complexul Muzeal Eremitani, cel mai vechi din regiunea Veneto.

Am avut noroc sa ajungem la scurt timp dupa deschiderea programului si sa stam nici  doua minute in coada; mai tarziu curtea complexului s-a aglomerat destul de tare (semn bun ca acest eveniment are succes).

Am inceput seara cu partea de arheologie.

Muzeul Arheologic detine obiecte importante din perioada paleoveneta, pre-romana si romana. De o mare importanta sunt pietrele funerare realizate pentru Claudia Toreuma si familia Volumnii, mozaicul lui Euterio din sec. al IV-lea d.Hr.

Muzeul de Arta Medievala si Arta Moderna cuprinde mari colectii de picturi si sculpturi datand din secolele XIV-XVIII. Printre artistii prezenti prin operele lor se numara Giotto, Jacopo Bellini, Boccaccio Boccacini, Giorgione, Titian (Tiziano Vecellio), Girolamo di Romano cunoscut ca Romanino, Paolo Veronese, Tintoretto (Jacopo Robusti) si Giambattista Tiepolo.

Cea mai incantatoare parte, pentru mine, a fost cea a picturilor. Peste 3000.

Pentru Pingu, cea  a sculptorilor, unde am putut vedea opere apartinand lui Andrea Briosco, cunoscut sub numele de Riccio,  Tiziano Aspetti, Bartolomeo Bellano, dar si Donatello, caci in aceasta perioada muzeul gazduieste si o expozitie dedicata acestuia din urma (unul dintre principalele motive pentru care am dorit sa ajungem la muzeu 🙂 ).

Printre colectiile Muzeului de Arta se mai gasesc si numeroase bijuterii, obiecte de ceramica, desene (circa 3000), obiecte de mobilier, tesaturi.

Nu am putut vedea Cappella degli Scrovegni, din pacate, celebra pentru frescele lui Giotto (savarsite intre 1303 – 1305), cunoscuta ca si bijuteria Padovei.

Vizitarea acesteia este atent coordonata, pentru a se asigura protectia constructiei si a frescelor. Accesul publicului se face doar pe baza de rezervare, fiind limitat la un anumit numar de vizitatori pe zi si la serii de maxim 25 persoane. Inainte de a intra in capela, publicul trebuie sa petreaca 15 minute intr-o sala de aclimatizare, unde se deruleaza un documentar despre opera pictorului toscan si despre eforturile care se fac pentru conservarea picturilor sale. Inauntrul capelei, timpul acordat este de numai 15 minute, cu siguranta insuficient pentru a te satura de ceea ce te va intampina. Dar de toate astea ma voi convinge cu siguranta intr-o zi si atunci voi reveni fara doar si poate cu mai multe detalii 🙂

Pana atunci, va las cateva imagini cu Muzeele Eremitani, culese de pe internet (la vizita nu mi-a mai stat gandul la a face poze 😀 ).

Plimbari de poveste pe langa Lacul Garda

Prima vizita Lacului Garda am facut-o in urma cu vreo 3 ani si ceva. Cautam in seara dinaintea zilei mele de nastere o locatie spre care sa cutreieram in ziua aniversara… eram indecisi intre Verona, Venetia si o plimbare prin oraselele de pe malul lacului, principala destinatie fiind Sirmione. Pentru ca unul voia ceva, altul altceva, am facut trei biletele si am tras la sorti: Sirmione!

Asa ca iata-ne pornind in splendida zi de septembrie spre unul dintre cele mai frumoase lacuri ale Italiei. Am ajuns la Sirmione in jurul orei 9 dimineata, am vrut sa fim acolo cat mai devreme pentru a-i colinda stradutele cat mai mult si pentru a avea timp de a mai vedea si alte cateva orasele. Insa Sirmione s-a dovedit a fi atat de frumos incat am pierdut mai bine de jumatate de zi acolo si am mai avut timp pana seara doar de o scurta vizita la Salo.

In Sirmione am vizitat Castelul Scaligero, situat aproape de centrul oraselului si totusi scaldat din toate partile de apa lacului. Am intrat in fortareata ce dateaza inca din secolul 14 trecand peste un pod mobil medieval. Din orice pozitie si de la orice inaltime, ne-a oferit o panorama de vis…

Dupa cateva ore petrecute pe stradutele micutului Sirmione, m-am indragostit iremediabil si pana astazi mi se pare unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am vizitat pana acum!

Plimbarea a continuat apoi spre Salo. Si pentru acesta aveam notate cateva puncte de interes, dar odata ajunsi langa lac, ne-am lasat purtati de val si am lenevit pe langa apa, urmarind barcile, pescarusii, ratustele…

Am cautat pe cateva stradute si o biserica pe care mi-o notasem ca ar fi interesanta, dar dupa cateva tentative esuate, ne-am lasat pagubasi si ne-am indreptat spre o terasa. Foamea deja isi spunea cuvantul :)) Nefiind prea mult initiati in gastronomia italiana, ne-am comandat eu niste gnocchi si Pingu un soi de carne (nu-mi amintesc exact) cu sos de gorgonzola. Nu mai mancasem nici de una, nici de alta :)) Si cu toata foamea noastra maxima, eu abia m-am atins de gnocchi, iar el nu stia cum sa mai dezbrace bucatile de carne de sosul ala de-a dreptul…ew! 😀 In final, am impartit o portie de cartofi prajiti, ca eram siguri ca la astia nu avem cum sa dam gres :)) A fost insa o masa de care ne amintim mereu cu zambetul pe buze, un pranz tarziu pe malul lacului, langa o salcie pletoasa, inconjurati de porumbei, la sfarsitul careia ne intrebam unul pe altul cum Dumnezeu cerem nota in italiana si unde, ca nimeni nu cerea nota la masa :)) (eram de putin timp in Italia, buongiorno, si/no si grazie erau la baza 😀 )

Anul trecut, in prag de primavara, am ajuns iarasi pe malurile lacului, de data asta in Malcesine. Si aici am avut de vizitat un Castel ( nu e chip sa ratez Castelele oriunde ma duc – oi fi citit prea multe povesti si oi fi urmarit prea multe filme de epoca).

Nu sunt multe de spus, imaginile sunt mult mai graitoare 🙂

Dupa Malcesine, am facut un popas si la Punta San Vigilio, in oraselul Garda… o noua runda pe malul lacului, pe langa lebede, incalziti de un soare lenes, langa un cappuccino.

Si sa nu credeti ca mi-am incheiat socotelile cu Lacul Garda. Mai sunt atat de multe de vazut! In frunte cu Tremosine, pe care il am pe lista inca de la prima vizita.

Intre ieri si azi: farmecul unor manere [1]

Se vorbeste atat de des despre decoratiunile interioare. Putina atentie se acorda insa si detaliilor exterioare care pot impresiona dinainte de a intra intr-o incapere… ba chiar de la usa. E cazul manerelor de usi… O fi acum vremea soneriilor, dar candva clantele decorate in mii de feluri erau reginele de la intrare. Acestea, pe langa faptul ca isi indeplineau cu succes scopul principal, demonstrau si diverse gusturi ale stapanilor casei in materie de istorie, cultura, chiar religie. Totodata, se considera ca feluritele forme ale manerelor puteau alunga spiritele rele, transmite noroc vizitatorilor, arata ospitalitatea gazdelor etc.

Originea clantelor este considerata a fi in Grecia antica, in vremea cand sclavii, legati cu lanturi, erau cei care raspundeau la usa. Lanturile ar fi fost legate de usi cu cate un inel metalic, inel ce a ajuns ulterior sa fie folosit pe usile de la intrare si de catre Imperiul Roman si alte civilizatii. In timp, inelul a ajuns sa fie tot mai decorat sau sa ia diverse forme.

Printre centrele istorice ale oraselor mai pot fi vazute si astazi numeroase manere de usi vechi interesante.

Mergand pe stradutele inguste ale Padovei, am descoperit si eu cateva. Unele le vezi de la distanta ca au ceva aparte, altele isi descopera farmecul abia dupa ce te apropii. Va arat „recolta” de saptamana trecuta si va avertizez ca vor mai urma!

Sub cerul parizian

Cateva zile inainte de Craciun. Complet nepregatita de sarbatori din toate punctele de vedere: sufleteste, curatatoreste (casa), cadoriseste si altele specifice perioadei.

Eram gura-casca dupa cadouri prin magazine cand m-a sunat o prietena sa imi spuna ca e posibil sa plecam de sarbatori in Paris… Astre aliniate, ploaie de stele, karma binevoitoare, zenul de pe lume, inima zburdalnica… decizie: prima noapte de Craciun se pleaca in Franta! Am rezervat o camera pentru o noapte la un hotel si ne-am vazut in continuare de planurile celelalte de sarbatori: fuga-n stanga, fuga-n dreapta, impodobiri, cadouri, cine si pranzuri in familie… Nici sa-mi vina a crede ca totusi chiar se pleaca in Franta! :))

Iata ajunul, iata Craciunul, hopa prima seara de Craciun: nici un bagaj, nici o schita de plimbare (cu adrese, planuri, programe). Doar un ghid al Frantei si emotii!

Dupa un drum de vreo 10 ore cu masina, iata-ne ajunsi in centrul Parisului, inaintea rasaritului, opt Doamne si toti opt cu cearcane si infrigurati, uitandu-ne ba dupa parcare, ba dupa o cafenea… cand la orizont se vedea discret un varf de Turn maret. Si in sfarsit realizarea…Da, chiar s-a plecat in Franta!

Povestea mea de iubire cu Franta a inceput cu multi ani in urma. De prin scoala generala, cand cel mai drag profesor era cel de limba franceza, totodata si dirigintele meu. Povestile lui despre Franta ma tineau ochi si urechi toata ora, si visand cu ochii deschisi toata recreatia. In liceu, aceeasi poveste, profesoara care mi-a ramas cel mai mult in suflet a fost profa de franceza. O doamna exceptionala, de care imi voi aminti intotdeauna numai cu zambetul pe buze. Ultima profesoara de franceza, cea din facultate, avea sa intre si ea pe lista mea de oameni faini. Rand pe rand, m-au invatat toti cate putin din tainele uneia dintre cele mai frumoase limbi de pe pamant, mi-au aratat o Franta admirabila si m-au facut sa o visez in nenumarate randuri, sperand sa ajung candva sa vad inima Parisului. Si am ajuns…In a doua zi de Craciun, la primele raze discrete de soare, noi eram sub Turnul Eiffel, minunandu-ne, pozandu-ne, absorbind tot ce se poate pentru ca amintirile astea vor dura o viata.

Am urcat pana in varful Turnului, dupa ce am stat la o coada destul de lunguta si dupa ce baietii o cam dadeau de gard ca n-ar prea vrea pana la 200 si ceva de metri inaltime. Panorama vazuta ulterior i-a convins insa ca au facut bine sa isi asculte inca o data iubitele :)) Va sfatuiesc acelasi lucru: nu ratati privelistea de la ultimul etaj al Turnului… si nici statuile din ceara a lui Gustave Eiffel, fiica sa si Thomas Edison.

Am continuat ziua mergand sa facem check-in-ul la hotelul rezervat, un hotel in zona Montmartre. Deloc la fel de aratos precum in pozele de pe internet, hotelul s-a dovedit a fi o dezamagire. Desigur, l-am vrut si mai ieftin, dar totusi… eram in Paris. Cum insa nu aveam de gand sa stam prea mult prin hotel, ne-am pus de acord ca pana la urma important e ca avem unde dormi si face o baie, si am luat-o din nou la pas pe stradutele pariziene… Am facut chiar si o plimbare gratis cu autobuzul, spre Arcul de Triumf, de unde am putut apoi sa ne bucuram de splendidul si luminatul Champs-Elyssee ❤ In cifre, ar fi de mentionat cam 2,2 km de bulevard de poveste, 400 de copaci decorati de sarbatoare, vreo 800.000 leduri si tot cam pe atatea si zambetele mele din seara aceea. Nespus de multe casute pe margine cu produse tipic frantuzesti, cu decoratiuni de Craciun si cate si mai cate, sa nu iti mai iei ochii de la ele. Plimbarea s-a finalizat la Marea Roata a Parisului, cu un inceput de ploaie, o fuga spre autobuzul luat din nou gratis 😀 si inapoi la hotel.

Singurul lucru cu adevarat bun la hotelul ales a fost ca era destul de aproape de Bazilica Sacre-Coeur care a si fost prima destinatie in urmatoarea zi. Pe buna dreptate denumita si Castelul alb din cer, absolut superba atat in exterior, cat si in interior, mai ales ca am avut mare noroc si am prins chiar si o mica parte de slujba. Cand i-am trecut pragul, cateva maicute cantau duios inimii sfinte a lui Iisus. Si de nu ar fi fost un vant amenintator de aspru, as fi zabovit ceasuri intregi sa admir privelistea de pe colina Montmartre.

Dupa ce am vazut si Moulin Rouge (stranie urmare dupa ce tocmai intrasem intr-o Biserica, ar zice unii 😀 ) , am rezervat o parte din zi inca unei vizite la Turn, tinand cont de cat de obositi eram cu o zi in urma cand l-am vazut dimineata. Din pacate insa, asta a insemnat mai putin timp pentru Muzeul Luvru si Catedrala Notre-Dame, pe care le-am vazut din fuga si pe care mi-as fi dorit sa le descopar in cat mai multe detalii 😦

Nu e loc de regrete totusi caci socotelile mele cu Franta cu siguranta nu s-au incheiat. O noua vizita Parisului, mai lunga, poate varateca, si o plimbare prin Provence sunt in continuare pe lista de experiente de neratat.

Venetia – Il Redentore 2014

Venetia nu este un oras pe care sa vrei sa il vezi doar o data. Venetia trebuie sa o vezi intr-o zi oarecare, in timpul Carnavalului, pe soare si pe ploaie, sub clar de luna… si sub lumina artificiilor.

Pentru ultimele doua, o ocazie de neratat este sarbatoarea Il Redentore (Sarbatoarea Mantuitorului), extrem de populara printre venetieni si foarte apreciata si de straini, adunand mii de persoane in fiecare an.

Cea mai iubita sarbatoare a venetienilor dateaza de mai bine de patru secole. In perioada 1575 – 1577, circa o treime din populatia Venetiei a murit din cauza unei plagi nemiloase. Senatul venetian a decis in 1576 sa construiasca o biserica dedicata Mantuitorului, in speranta ca poate orasul va scapa de boala.

Un an mai tarziu, ciuma a luat sfarsit, iar venetienii au sarbatorit prin slujbe religioase si praznice intinse. An de an, de atunci, populatia aduce ofranda Mantuitorului, sarbatorind in a treia sambata din luna iulie.

Sarbatoarea Mantuitorului incepe sambata cu inaugurarea podului intre Zattere si insula Giudecca, peste Canalul Giudecca. Sute de venetieni il traverseaza intr-un scurt pelerinaj la Biserica Il Redentore, al carei arhitect a fost nimeni altul decat celebrul Andrea Palladio. Lung de 333,7 metri si lat de 3,6 metri, pontonul este un simbol religios al acestei manifestatii. Podul ramane deschis doar pana duminica seara.

Sambata, inainte de miezul noptii, un foc de artificii de vis incanta toata Venetia. A doua zi, se merge la slujba tinuta in Biserica Il Redentore, pentru ca mai apoi Canalul sa se umple din nou de barci, pentru diverse intreceri si defilari.

Sambata dupa-amiaza am luat si noi drumul Venetiei. Mergand agale spre Piazza San Marco de unde aveam sa urmarim spectacolul pirotehnic, am putut vedea numeroase barci decorate cu baloane colorate, multe dintre ele inca in pragul usilor… o parte dintre venetieni inca se pregateau, altii erau deja demult pe Canal, petrecand – este la mare cautare sa iei cina pe barca, in aer liber, in asteptarea artificiilor. Sute de ambarcatiuni pluteau pe Canal, gondole, taxi-uri navale, vaporette, barci etc.

(Click pe poze pentru a le vedea la o dimensiune mai mare)

Aglomeratia si distractia nu erau insa doar pe apa. Strazile erau pline… o mare parte dintre cei veniti erau insotiti de scaune pliante, cerceafuri, paturici, esarfe pe care sa se aseze, alaturi de o companie placuta.

Ne-am asezat si noi, in fata pietei San Marco, langa apa, printre primele randuri, cu vreo doua ore inainte de inceperea artificiilor. In fata noastra, un cuplu tanar si simpatic de spanioli, mai in fata un alt cuplu de… englezi as zice dupa accent, ea desculta, cu o rochie alba vaporoasa si cu o sticla de sampanie, el cu un aparat foto profesionist pregatit pe trepied pentru filmare. Apoi frumoasele gondole. Alaturi, doua domnisoare asiatice elegante si o sticla de vin rosu. In dreapta, o gasca mare de pustani italieni, pregatiti ca pentru un picnic sub clar de luna.  In stanga, doua italience amabile, ce ne-au imprumutat si noua un saculet pe care sa ne asezam si care jucau carti, in lumina felinarelor. In spate, doua americance. Mai in spate, Basilica San Marco. Noi, asezati, urmaream stelele. Era deja decorul unei nopti memorabile, mai ales ca eu si Pingu sarbatoream si 4 ani 🙂 La 23:30 fix, intocmai precum anuntat, a inceput insa cu adevarat spectacolul. Zeci de culori au luminat toata Venetia intr-un fel cum nici n-am visat.

40 de minute de artificii deasupra gondelelor. O experienta de poveste. La miezul noptii, au rasunat si clopotele Bisericii, insotite de uralele si aplauzele multimii incantate. Finalul a fost insa 10 minute mai tarziu, grandios ca-ntr-un regat.

Din pricina aparatului meu mai putin fermecator, nu va pot arata artificiile in toata splendoarea lor (de fapt, sa va bucurati de ele in toata splendoarea ar trebui doar sa fiti acolo si punct), dar chiar si asa nu ma pot abtine sa nu va arat cateva capturi 🙂

Pe pagina de facebook a blogului, gasiti si un filmulet cu o parte din spectacolul pirotehnic 🙂

Pasul Manghen

Nu cu prea mult timp in urma, au trecut linia de finish biciclistii de la Turul Italiei, unul dintre cele trei mari tururi cicliste din lume. Indragostita de biciclete si incantata de vizita unei competitii importante si vechi de peste un secol, speram sa vad si eu de pe margine una dintre etapele ce se desfasurau prin vecinatati: 30 mai, etapa a 19-a, Bassano del Grappa – Cima Grappa, 26,8 km in catarare.

Din pacate, nu am fost partasa la eveniment decat de acasa, dar, in schimb, am ajuns weekendul trecut in alte locuri candva martore (in 2008 si 2012 mai exact)  la celebra competitie: Pasul Manghen (2.047 m), din lantul muntos Lagorai, in provincia Trento, regiunea Trentino – Alto Adige. Un fel de Transfagarasan italian.

O adevarata provocare pentru ciclisti si o incantare pentru motociclisti, intrucat traseul, din Borgo Valsugana pana in varf, cuprinde vreo 23,4 km, cu numeroase serpentine si pante din ce in ce mai mari. Panta medie este de 7%, in timp ce spre ultimii kilometri urca la 10%, pentru ca sa atinga un maxim de 15%. Am fost printre foarte putinele masini ce se avantau spre varful inca inzapezit, intr-o sambata de iunie.

Peisajul este incantator, colorat cu un verde viu, pe alocuri insufletit de floricele marunte galbene, albe si albastre, iar spre varf de albul zapezii, inca rezistenta sub soarele unui inceput de vara. Va puteti bucura de toate pe una dintre bancutele asezate pe alocuri, intr-o companie de neegalat… triluri de pasarele si sursur de cascade.

Odata ajunsi la finalul traseului, ne-a intampinat pancarta plina de abtibilduri cu diverse inscriptii, steaguri etc., lipite de turisti. Aer rece si curat, flori pufoase de munte, reintalnirea cu zapada… si satisfactia de a ajunge la 2047 metri altitudine…

Dupa admirarea privelistei, ne-am adapostit pentru un pranz scurt in refugiul primitor organizat in varful muntelui – Baita Manghen Hutte, cu sculpturi in lemn oriunde intorceai ochii si orhidee minunate la ferestre.

Pentru toate astea, am ratat eu la televizor finala de la Roland Garros cu Simona Halep si Sharapova… as spune totusi ca a meritat! 🙂

Explorari pe doua roti

Ultima perioada nu a fost una prea incarcata de bucurii. Necazurile continua sa se adune, dorul de casa continua sa creasca alarmant, dar noroc ca exista patinaj artistic, retete multe si interesante de incercat, locuri de explorat cu bicicleta si peisaje simple, dar frumoase de fotografiat.

Daca despre patinaj am tot scris de cand a inceput sezonul in forta cu seria Grand Prix, mai vine si randul altor pasiuni insirate mai sus… cum ar fi pedalatul prin imprejurimi.

Mai nou, chiar si Fifi a prins drag de mica mea bicicleta si se lasa plimbata in cosuletul din fata fara probleme.

Weekendul acesta a fost cea mai recenta si cea mai lunga plimbare cu Pingu si bicicletele. Inarmati cu aparatul foto, o sticla cu apa si cu soarele plapand drept companie, ne-am avantat usor usor pana in oraselul vecin.

Pe traseu am pedalat de-a lungul unui rau, pe alocuri pe un gros covor de frunze ruginii, ne-am intalnit cu doua lebede ce tocmai isi cautau pranzul printre ape, am simtit parfum de tamaie, descoperind o noua biserica din care rasuna o muzica incantatoare, ne-am indragostit de un copac superb ce parea ca a adunat in jurul sau intreaga toamna, am gasit niste ciuperci uriase, langa o cladire veche, din secolul XVI, si ne-am odihnit, inainte de a porni inapoi spre casa, privind ratuste plutind lenese pe apa.

In mod normal, durerea de masele si de gat pe care o am in prezent ar trebui sa ma impiedice o vreme de la cutreierat si de la a spune ca aceasta metoda de relaxare este perfecta, insa cu toate astea abia astept urmatoarea runda. Va las cateva dintre momentele din peste trei ore de pedalat, sa va convingeti si voi ca merita, macar din cand in cand, o plimbare prin natura pe doua roti 🙂