Cand piesele de sah prind viata

Cand piesele de sah prind viata, fac curios pana si pe cel care stie fix doua iote despre sah. Oops, tocmai m-am facut de ras spunand ca am fost la un spectacol de sah fara sa stiu nimic despre meniul principal? Ca sa o dregem, hai sa spunem doar ca nu sunt prea priceputa si ca nici nu era asta scopul principal.

Sa va povestesc. Marostica este un orasel de munte din provincia Vicenza, Italia, si este cunoscut ca „cetatea sahului”. I-am vizitat pentru prima oara castelele in urma cu vreo 3-4 ani, Castelul de Sus (Castello Superiore) si Castelul de Jos (Castello Inferiore), in curtea caruia se gaseste si o tabla de sah uriasa. De altfel, simbolurile sahului se regasesc pretutindeni. Si atunci am aflat si despre acest spectacol al sahului care se organizeaza in anii pari, de vreo cativa zeci de ani incoace. Primul gand a fost desigur ca nu trebuie sa ratez o urmatoare editie!

Iar anul acesta mi-a venit randul sa ma numar printre spectatori, la cea de-a 62-a editie de Partida de sah cu personaje umane (Partita a scacchi con personaggi viventi).

Initiativa de a juca sah cu personaje vii  a apartinut sculptorului si artistului Mirko Vucetich (1898-1975), care in 1954 a propus punerea în scenă a povestirii istorice, scriind piesa de teatru ”Partida de sah”.

600 de persoane, de la 8 pana la 80 ani, dintre care cei mai multi voluntari, au reprezentat cu orgoliul orasul si au imbracat pentru trei zile hainele personajelor din legendara poveste de dragoste care a facut cunoscuta Marostica in intreaga lume.

Partida de sah, istorie si pasiune

Povestea de la baza acestui spectacol dateaza din  1454, pe cand doi tineri, Renaldo D’Anganaro si Vieri da Vallanora, fii de nobili, s-au indragostit amandoi de frumoasa Lionora, fiica lordului Taddeo Parisio. Pentru a castiga mana ravnitei tinere, cei doi urmau sa se dueleze pana la moarte, conform obiceiului acelor vremuri. Parisio a refuzat insa o lupta nedreapta in care, indiferent de rezultat, ar fi pierdut un razboinic valoros pentru armata sa, si a propus celor doi o solutie diplomatica: sa joace o partida de sah. Castigatorul urma sa o ia de sotie pe Lionora, dar pentru ca nici unul sa nu fie nemultumit, si pierzatorul partidei avea binecuvantarea de a se casatori cu  sora mai mica a lui Parisio, Oldrada.

Astfel, Taddeo Parisio a anuntat organizarea unei partide de sah in care personajele urmau sa fie cavaleri si scutieri. Pe tabla de sah, desenata in piata centrala a cetatii, au luat loc regi, regine, turnuri, cai, nebuni si pioni, fiecare piesa fiind, potrivit regulii impuse de Taddeo, un personaj uman. Pajii au fost pioni, clovnii de la curte au luat rolurile de nebuni, reginele au fost frumoase domnite, iar caii – calareti in armuri, pe armasari dintre cei mai frumosi. Dintr-un balcon al Castelului de Jos, de unde puteau vedea in detaliu tabla uriasa de sah a pietei, Rinaldo da Angarano si Vieri da Vallarona porunceau mutarile. Tot dintr-un balcon urmarea „lupta” si Lionora, exaltand la fiecare miscare de pion a pretendentilor… dar dorindu-si victoria lui da Vallarona, de care era indragostita in secret. Ceea ce s-a si intamplat.

Intrecerea s-a organizat ca un adevarat festival, cu parade de soldati, cavaleri, aruncari de steaguri, focuri de artificii, muzica si dansuri. Printre spectatori s-au numarat numerosi membri ai familiilor nobile din zona de nord a Italiei, demnitari venetieni, chiar si clerici de la Vatican.

Jocul

Intrucat este imposibila redarea miscarilor jucate de catre cei doi cavaleri in timpul partidei originale de sah din 1454, incepand din 1954 organizatorii evenimentului au hotarat sa se inspire din partidele cele mai frumoase si celebre din istoria mondiala a jocurilor de sah si sa revoce la fiecare doi ani cate una dintre acestea. Partida ce serveste ca inspiratie pentru fiecare editie in parte a festivalului, este aleasa de catre comitetul organizator si trebuie sa indeplineasca unele conditii: sa se incheie cu un minim de 16 si un maxim de 20 de miscari, sa dureze aproximativ 20 minute si, desigur, sa fie spectaculoasa.

Yoko Ono si manifestul sau „Dream”

 

Aceasta editie ramane in istorie si pentru exclusivul omagiu pe care artista Yoko Ono a dorit sa-l aduca orasului. Opera-manifest „Dream” care a acoperit marea tabla de sah din curtea Castelului Inferior cu un val de tesut de peste 500 metri patrati a intampinat spectatorii veniti din intreaga peninsula si din intreaga lume.

„Dream” face parte din seria Advertising Art desfasurata cu ocazia premierii artistei japoneze in 2009 cu Leul de aur pentru intreaga cariera la Biennale di Venezia, cand mii de cartonase si manifeste inscriptionate „Dream” au fost instalate in majoritatea zonelor principale ale orasului.

Succes garantat la fiecare editie

„In Italia sunt multe reprezentatii istorice dar nici una nu reuseste sa atraga 16.000 persoane din doar 3 zile.” Maurizio Panici, regizorul spectacolului in ultimii 10 ani.

In cele trei zile de spectacol in costume de epoca, cu ocazia celor patru reprezentatii, Marostica a fost vizitata de peste 15.000 de persoane. Serile de sambata si duminica au fost ambele sold-out.

Magia legendarii povesti de iubire dintre frumoasa Lionora si tanarul pretendent Da Vallonara a stiut sa atraga inca o data atentia intregii lumi si o noua editie a celui mai frumos spectacol de sah s-a incheiat cu succes.

Urmatoarea editie se va desfasura in 2018, in perioada 7-9 septembrie.

Plimbari de poveste pe langa Lacul Garda

Prima vizita Lacului Garda am facut-o in urma cu vreo 3 ani si ceva. Cautam in seara dinaintea zilei mele de nastere o locatie spre care sa cutreieram in ziua aniversara… eram indecisi intre Verona, Venetia si o plimbare prin oraselele de pe malul lacului, principala destinatie fiind Sirmione. Pentru ca unul voia ceva, altul altceva, am facut trei biletele si am tras la sorti: Sirmione!

Asa ca iata-ne pornind in splendida zi de septembrie spre unul dintre cele mai frumoase lacuri ale Italiei. Am ajuns la Sirmione in jurul orei 9 dimineata, am vrut sa fim acolo cat mai devreme pentru a-i colinda stradutele cat mai mult si pentru a avea timp de a mai vedea si alte cateva orasele. Insa Sirmione s-a dovedit a fi atat de frumos incat am pierdut mai bine de jumatate de zi acolo si am mai avut timp pana seara doar de o scurta vizita la Salo.

In Sirmione am vizitat Castelul Scaligero, situat aproape de centrul oraselului si totusi scaldat din toate partile de apa lacului. Am intrat in fortareata ce dateaza inca din secolul 14 trecand peste un pod mobil medieval. Din orice pozitie si de la orice inaltime, ne-a oferit o panorama de vis…

Dupa cateva ore petrecute pe stradutele micutului Sirmione, m-am indragostit iremediabil si pana astazi mi se pare unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am vizitat pana acum!

Plimbarea a continuat apoi spre Salo. Si pentru acesta aveam notate cateva puncte de interes, dar odata ajunsi langa lac, ne-am lasat purtati de val si am lenevit pe langa apa, urmarind barcile, pescarusii, ratustele…

Am cautat pe cateva stradute si o biserica pe care mi-o notasem ca ar fi interesanta, dar dupa cateva tentative esuate, ne-am lasat pagubasi si ne-am indreptat spre o terasa. Foamea deja isi spunea cuvantul :)) Nefiind prea mult initiati in gastronomia italiana, ne-am comandat eu niste gnocchi si Pingu un soi de carne (nu-mi amintesc exact) cu sos de gorgonzola. Nu mai mancasem nici de una, nici de alta :)) Si cu toata foamea noastra maxima, eu abia m-am atins de gnocchi, iar el nu stia cum sa mai dezbrace bucatile de carne de sosul ala de-a dreptul…ew! 😀 In final, am impartit o portie de cartofi prajiti, ca eram siguri ca la astia nu avem cum sa dam gres :)) A fost insa o masa de care ne amintim mereu cu zambetul pe buze, un pranz tarziu pe malul lacului, langa o salcie pletoasa, inconjurati de porumbei, la sfarsitul careia ne intrebam unul pe altul cum Dumnezeu cerem nota in italiana si unde, ca nimeni nu cerea nota la masa :)) (eram de putin timp in Italia, buongiorno, si/no si grazie erau la baza 😀 )

Anul trecut, in prag de primavara, am ajuns iarasi pe malurile lacului, de data asta in Malcesine. Si aici am avut de vizitat un Castel ( nu e chip sa ratez Castelele oriunde ma duc – oi fi citit prea multe povesti si oi fi urmarit prea multe filme de epoca).

Nu sunt multe de spus, imaginile sunt mult mai graitoare 🙂

Dupa Malcesine, am facut un popas si la Punta San Vigilio, in oraselul Garda… o noua runda pe malul lacului, pe langa lebede, incalziti de un soare lenes, langa un cappuccino.

Si sa nu credeti ca mi-am incheiat socotelile cu Lacul Garda. Mai sunt atat de multe de vazut! In frunte cu Tremosine, pe care il am pe lista inca de la prima vizita.

The world changing piano

Va povesteam mai demult despre Paolo Zanarella… Pianistul care canta in locurile cele mai putin obisnuite, propunandu-si sa aduca muzica in atentia tuturor, in momentele cele mai simple din viata.

L-am vazut in cateva randuri, la Bassano del Grappa, in Padova… si mi-a fost drag din prima clipa.

Am pierdut insa aparitia sa in Venetia, in prima zi a Carnavalului si despre asta vreau sa va povestesc acum. Nu despre cum nu am fost eu anul asta in Venetia :)) (inca), ci despre ce a reusit sa faca Paolo Zanarella la Venetia.

Imaginati-va un pianist cantand in timp ce pluteste la sase metri inaltime deasupra Canalului Grande… si sa mai coincida si cu deschiderea Carnavalului de la Venetia. Acesta este primul spectacol al proiectului The world changing piano, creat de un grup de oameni creativi in jurul pianistului Paolo Zanarella.

„Ideea mi-a venit vazand Povestea pianistului de pe ocean, poate unul dintre filmele cele mai cunoscute despre muzica si pian”, explica Zanarella. „Va fi o emotie ambivalenta, ceea ce voi simti eu, dar mai ales ce va simti publicul vazand spectacolul”.

Pianistul, alaturi de o intreaga echipa, s-a pregatit cateva saptamani cautand cele mai bune metode de ancorare a pianului. Totul pentru un show gratuit si chiar benefic. Evolutia sa a devenit instant un filmulet incarcat pe youtube, ce a generat deja peste 1000 clickuri.

Obiectivul lui Paolo Zanarella si al staffului sau este cel de a atinge un milion de vizualizari pana la finalul lunii februarie. Cu ajutorul publicitatii de pe youtube, circa 10 milioane de dolari vor fi obtinuti si donati, odata ajuns obiectivul de vizualizari, la Cuamm, organizatie pentru salvarea vietilor in Africa si la organizatiile pentru lupta contra ebola in Sierra Leone.

Pentru a participa la strangerea de fonduri ajunge sa vizionati videoclipul si sa il impartasiti cu prietenii vostri pe retelele sociale.

Proiectul The world changing piano se naste la Venetia pentru a deveni global:

„Vrem sa ajungem in toata lumea pentru a dona un zambet celor ce nu au zambit, prin muzica si donatii.”

„Asta este frumusetea muzicii: este universala, nu cunoaste bariere, vorbeste tuturor.” – Paolo Zanarella

Sursa fotografii: Pagina oficiala de facebook Paolo Zanarella

Pasul Manghen

Nu cu prea mult timp in urma, au trecut linia de finish biciclistii de la Turul Italiei, unul dintre cele trei mari tururi cicliste din lume. Indragostita de biciclete si incantata de vizita unei competitii importante si vechi de peste un secol, speram sa vad si eu de pe margine una dintre etapele ce se desfasurau prin vecinatati: 30 mai, etapa a 19-a, Bassano del Grappa – Cima Grappa, 26,8 km in catarare.

Din pacate, nu am fost partasa la eveniment decat de acasa, dar, in schimb, am ajuns weekendul trecut in alte locuri candva martore (in 2008 si 2012 mai exact)  la celebra competitie: Pasul Manghen (2.047 m), din lantul muntos Lagorai, in provincia Trento, regiunea Trentino – Alto Adige. Un fel de Transfagarasan italian.

O adevarata provocare pentru ciclisti si o incantare pentru motociclisti, intrucat traseul, din Borgo Valsugana pana in varf, cuprinde vreo 23,4 km, cu numeroase serpentine si pante din ce in ce mai mari. Panta medie este de 7%, in timp ce spre ultimii kilometri urca la 10%, pentru ca sa atinga un maxim de 15%. Am fost printre foarte putinele masini ce se avantau spre varful inca inzapezit, intr-o sambata de iunie.

Peisajul este incantator, colorat cu un verde viu, pe alocuri insufletit de floricele marunte galbene, albe si albastre, iar spre varf de albul zapezii, inca rezistenta sub soarele unui inceput de vara. Va puteti bucura de toate pe una dintre bancutele asezate pe alocuri, intr-o companie de neegalat… triluri de pasarele si sursur de cascade.

Odata ajunsi la finalul traseului, ne-a intampinat pancarta plina de abtibilduri cu diverse inscriptii, steaguri etc., lipite de turisti. Aer rece si curat, flori pufoase de munte, reintalnirea cu zapada… si satisfactia de a ajunge la 2047 metri altitudine…

Dupa admirarea privelistei, ne-am adapostit pentru un pranz scurt in refugiul primitor organizat in varful muntelui – Baita Manghen Hutte, cu sculpturi in lemn oriunde intorceai ochii si orhidee minunate la ferestre.

Pentru toate astea, am ratat eu la televizor finala de la Roland Garros cu Simona Halep si Sharapova… as spune totusi ca a meritat! 🙂

Castelul Catajo

In 1570, cucerit de frumusetea peisajului oferit de dealurile verzi Euganei, Pio Enea degli Obizzi decide sa construiasca un castel adecvat gloriei familiei sale… familia Obizzi, originara din Burgundia (Franta) si stabilita in Repubblica di Venezia.

Asa a inceput istoria Castelului Catajo. Un complex impunator ce poate fi privit ca un castel, ca o vila maiestuoasa sau ca o fortareata militara. Construit in comuna Battaglia Terme, este una dintre mandriile Padovei.

Pio Enea a fost cel care a planuit intreaga structura… o imbinare armonioasa intre palatul unei familii nobile si un castel militar. Costruirea sa a durat doar trei ani, 1570 – 1573 (exceptand planul superior ce dateaza din secolul XIX). Proportiile sunt insa impresionante – peste 350 de camere. Interiorul castelului contine 40 fresce ilustrand istoria familiei Obizzi, realizate in 1571 de Gian Battista Zelotti, elevul lui Paolo Veronese. Cele mai multe dintre acestea sunt si in prezent intr-o stare exceptionala.

(Foto: Veneto e Dintorni)

Dupa ce linia familiei Obizzi s-a sfarsit, castelul a trecut in proprietatea lui Francisc al IV-lea (sub comanda caruia a fost construit planul superior, numit Castel Nuovo), urmat de Francisc al V-lea, duce de Modena, Print Regal al Ungariei si Boemiei, Arhiduce de Austria-Este. La moartea acestuia din urma, intrucat nu avea urmasi, castelul a fost dobandit de catre o ruda… nimeni altul decat Franz Ferdinand, arhiducele Austriei.

Acesti doi ultimi proprietari sunt responsabili pentru mutarea celor mai valoroase lucruri din Castelul Catajo la Viena si Castelul Konopischt. Printre acestea, doua colectii importante de picturi si instrumente muzicale, plus una de armuri si arme medievale, a treia cea mai mare din Europa.

La finalul primului razboi mondial, Castelul Catajo a fost inapoiat statului italian ca o reparare a daunelor suverite in razboi. Ulterior, guvernul l-a vandut familiei Dalla Francesca, proprietara din 1929 si pana in prezent.

Din fericire, proprietarii din urma au decis sa il deschida pentru public si astfel castelul si gradinile sale pot fi vazute in toata maretia lor, alaturi de un ghid foarte bine informat.

Asa l-am cunoscut si eu, in septembrie, cand, din pura intamplare, am decis sa mergem spre minunatele-i ziduri 🙂 Si ce noroc. S-a nimerit chiar intr-una dintre cele doar doua zile pe an cand este deschisa publicului si o mica, dar minunata capela din castel.

Ghidul pe care l-am avut la vizitarea castelului si-a facut treaba de minune, reusind sa ne poarte in lumea celor nobili si sa explice detaliile cele mai incantatoare.

Trecand prin intrarea principala, transformata intr-un arc de triumf de catre marchizul Tommaso, putem ajunge in partea stanga in Cortile dei Giganti (Curtea Gigantilor), utilizat des pentru reprezentatii de teatru, foarte iubite de Obizzi, si demonstratii de lupta, in special lupta pe apa, cu barcile, intrucat gradina putea fi umpluta cu apa.

Printre fantanile ce ne intampina in fata arcului, se evidentiaza Fantana Elefant, cu elemente mitologice, realizata dupa dorinta lui Pio Enea II in a doua jumatate a secolului XVII.

In partea dreapta incep scarile externe spre usa castelului, construite astfel incat sa poata fi urcate de catre cai, intrucat nobilii trebuiau desigur sa ajunga pana la intrare calare. Scara interioara din castel este realizata direct in stanca.

Ajunsi la nivelul superior, intram in salonul mare, „imbracat” cu fresce ilustrand diverse batalii purtate de membrii familiei Obizzi (explicand astfel originile lor si cum au ajuns, dintr-o familie simpla, o familie nobila) si arborele genealogic al acestora. Fiecare fresca este insotita de cate o didascalie in latina si alta in italiana, pentru ca orice musafir al familiei sa poata lua la cunostinta istoria acelora pe care ii viziteaza. Urmatoarele saloane impresioneaza prin numeroase fresce ilustrand, metaforic, democratia, aristocratia, monarhia, avaritia, norocul, pacea si altele.

Parasind camerele, ne asteapta, pe o terasa uriasa, o priveliste incantatoare a dealurilor Euganei, a parcului ce inconjoara castelul… o gradina bogata in copaci foarte batrani, printre care magnolii si sequoia, primele importante in Europa din America.

Acestea fiind spuse… si demonstrate… va recomand cu draga inima acest loc. De aveti drum printre dealurile Euganei si mai ales daca sunteti iubitori de istorie, Il Catajo va asteapta… neschimbat de secole 🙂 .

PS: Pentru a nu aglomera exagerat articolul cu imagini, am publicat mai multe pe pagina de facebook a blogului. Le puteti vedea in albumul „Castelul Catajo”.

It’s coffee o’clock!

„I have measured out my life with coffee spoons” (T.S. Eliot)

Pentru unii, T.S. Eliot nici ca nu ar fi putut spune ceva mai potrivit. Pentru mine insa, poate fi orice altceva, mai putin cafea. Ma inteleg de minune cu ceaiul, nu avem nevoie de intrusi in relatia noastra.

Mai sunt insa si ocazii speciale, ca acum  cateva zile cand am savurat cea mai buna cafea din lume! Si tinand cont ca vine din partea unei neconsumatoare, este musai sa luati aminte!

Afland de cafeneaua Pedrocchi, din Padova, am tinut mortis sa ajung acolo, iar daca veti ajunge si voi prin meleagurile astea, trebuie sa o vizitati de asemenea!

Caffe Pedrocchi a fost inaugurata in 1831 si era, la acea data, cea mai mare cafenea din Europa. I-au trecut pragul chiar si celebritati precum Maxim Gorky, Theophile Gautier si marele scriitor francez Stendhal, care o vedea ca fiind cea mai grozava cafenea din intreaga Italie. In prezent se bucura de acelasi mare succes, sustinand saptamanal felurite expozitii, conferinte, concerte si fiind unul dintre simbolurile Padovei.

Nu doar evenimentele si istoria locului sunt speciale, dar si produsele oferite. Bijuteria cea mai de pret este fara indoiala chiar Caffe Pedrocchi, o cafea ce poate satisface gusturile si celui mai pretentios client (asa ca mine 😀 ). Aceasta este o combinatie neasteptat de reusita intre un fel de spuma de menta rece si dulce cu expresso amar si cald, totul acoperit cu putina pudra de cacao. Personalul (extrem de amabil) va va sfatui sa nu adaugati zahar, sa nu o amestecati, ci doar sa o serviti ca atare si sa va bucurati de aceasta minunata reteta clasica.

O recomand oricui, iubitor/bautor sau nu de cafea. Este un rasfat aparte! 🙂

Bucuria lucrurilor simple [5]

Unul dintre lucrurile simple care ma aduc cu zambetul pana la urechi de fiecare data este spectacolul focurilor de artificii. Din fericire, italienii sarbatoresc foarte des, cel putin vara. Astfel ca trei spectacole de artificii pe saptamana, prin zona ta, …

Grantorto – Moara de apa

In zgomotul discret al oraselului linistit, intr-o plimbare, am auzit deodata niste scrasnituri. Dupa o usoara curba, ma uit cu bagare de seama si dau peste niste roti mari de lemn macinate de timp! Mi s-au luminat ochii, aici trebuie sa poposesc!

Mi-am lasat sora sa isi continue drumul spre casa, iar eu m-am bucurat de zgomotul rotilor de lemn si spectacolul apei curgand de pe acestea.

Moara de apa este un edificiu prezent in comuna Grantorto (provincia Padova) inca din 1456, dupa cum atesta unele documente istorice.

Aceasta apartine clasei de mori de tip roman, in sensul ca echipamentul este capabil de a multiplica de patru, sase sau opt ori numarul de rotatii efectuate de catre roata. Documentele existente raporteaza intotdeauna numarul de trei roti. Partile din fier ale rotilor au un diametru de 5 metri si dateaza din anii 900, iar partile din lemn au fost recent restaurate. Astazi se pot vedea inca in functiune doua dintre cele trei roti.

Grantorto – Chiesa SS Biagio e Daniele

Frumusetea Italiei nu consta doar in plaje insorite, orase mari si binecunoscute precum Roma, Venetia, Florenta, lanturi muntoase cu peisaje ce iti taie respiratia sau mancaruri apetisante precum zeci de feluri de paste si pizza, lasagna si parmigiana.

Detalii marunte precum stradutele inguste pline de biciclete, balcoanele inflorite pretutindeni, cladirile istorice si rauletele lenese sunt peste tot. In toate oraselele mici, in toate comunele gasesti cel putin un loc incantator, o cladire veche, un parc minunat, un lac linistit. Incantare la orice pas, trebuie doar sa deschizi ochii si sa privesti curios in stanga si in dreapta. Precis vei descoperi lucruri noi interesante.

Spre exemplu, in comuna Grantorto, din provincia Padova, zona Veneto, veti gasi o biserica veche in centrul comunei si o moara de apa. Va voi vorbi mai intai despre biserica, iar rotilor mari din lemn le va veni randul in cateva zile.

Biserica SS Biagio e Daniele este principalul edificiu sacru din comuna Grantorto si dateaza din secolul XV. De-a lungul anilor, constructia a suferit diverse modificari si extinderi.

Partea frontala este impartita in trei zone distincte de patru pilastri ce se ingusteaza in partea de sus. Pe centru se deschide usa bisericii, in stil baroc, iar in parti exista doua statui datand din secolul XVII: cea a Sf. Maria Magdalena si a Sf. Ieronim, acesta din urma considerat de Biserica Catolica drept unul dintre patronii crestinismului.

In partea de sus a cladirii vegheaza alte trei statui: in centru Madonna del Carmine, in stanga statuia Sf. Biaggio, careia ii lipsesc cateva elemente, distruse de un fulger, iar in partea dreapta statuia Sf. Daniel.

Frescele bisericii poarta semnatura pictorului italian Sebastiano Santi. Acesta a trait in perioada 1788 – 1866. Multe din lucrarile sale se gasesc in Venetia, provincia in care s-a nascut.