Totdeauna fii cu mine

E aici. Ii simt respiratia usoara, mirosul dulce de bebelus, amestec de arome de levantica, de laptic si de dar dumnezeiesc, in timp ce doarme pe pieptul meu pentru a nu stiu cata oara. E locul cel mai sigur, e acolo unde a fost asezat in timp ce scotea primul strigat, acolo unde a fost imbratisat de mami si de tati totodata, in crearea celui mai memorabil moment al vietii lor.

Albinutul a fost grabit, pesemne seamana lui mami la repeziciune… si cam aici ne si oprim la asemanarile dintre noi :)). Ne-a facut o surpriza tuturor mai devreme decat ne asteptam, cu vreo cateva saptamani. Ca prea era toata lumea nerabdatoare. La hainute de 00, la manute minuscule si patuc incalzit termic in plina vara nicidecum sa ne fi gandit. Dar alea sunt deja amintiri distante. Acum e aici, pufos, adorabil, iubibil si iubit nemarginit, iar viata nu pare sa mai aiba alt rost altfel.

Si de cate ori incep a-i spune rugaciunea lui inainte de nani, nu stiu de fapt daca o spun ca de la el spre cer, sau de la mine pentru el… „Inger, ingerasul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna fii cu mine…”

Ho ho Oh!

De curand s-au mai implinit iarasi niste ani de cand tin blogul asta (desi abandonat tot mai mult in ultima vreme).

Cu toate astea nu as renunta nicicand la el. Pentru ca a crescut o data cu mine…

Si mai nou, o data cu noi mai creste cineva.

Un/o pufarin/a se intrevede foarte mic/a in burtica albinutei. Sentimentele ce vin o data cu asta nu stiu cum ar putea fi descrise in cuvinte, dar cu siguranta pot spune ca sunt dintre cele mai frumoase.

De iubire, de bucurie, de mandrie…

De teama (inca) nu. Astea poate apar mai tarziu. Acum sunt inca in perioada aia “ori e insarcinata ori e cam grasuta”, cand inca nu stim nici daca e o pufarina sau un pufarin. Doamne ajuta doar sa fie un bebe sanatos ( + sa aiba gropite de la mami si ochii lui tati – nota suplimentara cu asterix foarte, foarte mic).

Imi imaginez deja un milion de lucruri pe care le-am face impreuna, i-am transmis deja milioane de ganduri bune, desi inimioara si urechiusele ii sunt inca in formare. In curand, o sa le si auda si o sa le simta. Pentru o viata intreaga.

Stiu deja ca o sa ii citesc nespus de mult, stiu ce muzica o sa ii pun sa asculte in burtica (vrei, nu vrei niste muzica clasica tot va auzi de la toate competitiile de patinaj pe care urmeaza sa le vad in urmatoarele luni: euro, mondiale, 4 continents, olimpice), stiu si ca tati o sa il/o rasfete ca pe nici un alt copil pe lumea asta si o sa o zapaceasca pe mami cu dulciurile pentru amandoi, iar mami o sa se topeasca la fel de tare dupa amandoi.

O viata in trei incepe in curand… iar eu sunt pregatita sa ma bucur de o avalansa de iubire de oferit si de primit.

Nunta de hartie

Primul an de casnicie a corespuns cu anul in care ne-am vazut cel mai putin fata de toti cei sase ani de relatie. Din cauza joburilor.

Cateodata ma gandesc ca mai bine si-ar mai da demisia din cand in cand, pentru cate vreo luna, sa putem petrece mai mult timp impreuna acum cand nici weekendurile nu le mai avem doar pentru noi. Desigur, nu ar avantaja deloc situatia financiara, dar ar ajuta inima. Si pana la urma, care conteaza mai mult… Nu-i asa?

E ciudat cum viata de adult aduce o data cu ea si viata de cuplu,dar tot ea, cea de adult, cu responsabilitati si joburi si treburi infinite, te impiedica de multe ori sa ai o viata completa si minunata de cuplu.

Dar astea-s si mofturimi la ceas de seara, e adevarat. In final nu ne putem plange oricum pentru ca stim ca ceea ce avem e ca-n filmele alea siropoase de iubire la care plangi in patura 🙂 Chiar de am uita totul intr-o zi si am lua-o de la capat, stiu ca m-as indragosti tot de el de 1000 ori. Si cand esti convins ca si reciproca e valabila, e cu atat mai frumos 🙂

Jurnal de nunta: AMR 7 luni… & we’ve got the rings!!!

Numaratoarea inversa a inceput sa o cam ia la galop in ultima vreme. Lunile tot scad… motiv de ingrijorare din multe puncte de vedere, dar evident si de bucurie si nerabdare din altele… mai ales ca am bifat pe lista unul dintre cele mai importante lucruri: verighetele! 😀

Trebuie sa recunosc ca asta era un aspect pentru care imi faceam griji. Nu mi-a placut niciodata in mod deosebit sa port bijuterii, cu atat mai putin din aur! Si totusi verigheta mi-o doream sa fie speciala, sa o port zi de zi, fara sa mi se para deranjanta, nepotrivita firii mele… Unde mai pui ca nici nu coincideau prea mult gusturile noastre in verighete :)) Astfel ca aveam suficiente motive sa ma gandesc ca probabil unul dintre noi va trebui sa faca un compromis si sa fie mai putin multumit de ceea ce urma sa ne insoteasca, speram, toata viata.

Planuiam ca verighetele sa le luam nu cu prea mult timp inaintea nuntii, cam cu maxim trei luni inainte as fi zis eu mai demult. Dar cum socoteala de acasa nu se potriveste prea des cu cea din targ, iata-ne prin magazine uitandu-ne dupa modele. Am mai facut investigatii orientative de modele si preturi, prin august, cand am fost in tara, si pe internet pe parcurs. Din 50 modele, daca imi placea oarecum cate unul-doua. Cautarea propriu-zisa a fost insa doar de doua zile, la inceputul lui ianuarie. Prima zi complet esuata, mie nu mi-a placut nimic, lui Pingu un singur model… asa, cam sa nu fim chiar culmea mofturimii :)) . Se instala tot mai sigur sentimentul ca nu o voi gasi pe cea care sa imi fure ochii. A doua zi, de dimineata, am ajuns si unde trebuia, dupa alte doua-trei magazine in zadar. Ne-am uitat pe fuga la toate modelele din vitrina si ne-am oprit privirile intr-o singura directie amandoi. Fara sa apucam sa ne spunem ceva, eram deja vrajiti de acelasi model. Am zambit larg, am asteptat sa le vedem mai de aproape si am stiut ca astea sunt!! Probe, hartii, formalitati restul. Alte aproape doua saptamani am asteptat sa fie gata, sa le luam acasa. Acum le am deja pe birou si ma tot gandesc ca imi sunt atat de dragi incat abia astept sa le purtam… Nu era bine sa le fi luat numai cu o luna, doua inainte, sa nu mai asteptam atat? :))

Noh, acum serios vorbind, ma bucura nespus ca am facut alegerea cea mai potrivita, exact pe gustul amandurora… nici prea groase, nici prea subtiri, nici prea clasice, nici prea fancy.  Sunt perfecte! Sper sa am acelasi sentiment si in privinta rochiei… urmatorul cel mai important lucru… sa o vad si sa stiu ca e the one! Dar despre asta, peste alte cateva luni…

Dragostea n-are plural

cum nici „te iubesc” nu e urmat de virgula si dar.

E un dar pe care il oferi fara sa vrei ceva in schimb,
il dai pentru ca fara sa-l ceri, il ai.
Nu poti sa stai cu un „te iubesc”, nespus,
pentru ca pentru „te iubesc”, Soarele nu a murit, El a apus.

‘Te iubesc” trebuie tipat!
Sau… pregatit din timp, spus pe un glas fricos si tremurat.
„Te iubesc” trebuie simtit, dat tot, te iubesc nu poate fi-mpartit.
Nu este numar par, asa ca nu mai incercati, nu poate fi divizat in mod egal!

„Te iubesc” e atunci cand nu ai timp de sute de cuvinte,
cand dragostea e tot ce ai, cand nu mai ai nevoie si de minte.

Dragostea, ca tot veni vorba, din nou, de ea,
este o stare maturata, de-ndragosteala, dintre un el si-o ea.

Dragostea n-are plural,
cum nici „te iubesc” nu e urmat de virgula si dar!

Vladimir Draghia

Jurnal de nunta: AMR 1 an

Este 22 august… ultimul care va fi doar 22 august. Anul viitor pe aceeasi data ne vom gasi incurcati in treburi pana peste 3 metri deasupra cerului, dar tot cam pe acolo sau mai sus si de fericire. Toate 22 august-urile ce vor urma vor fi aniversari de casatorie… a cate un an, a cate 5, a cate 25 si tot asa la inifinit.

A mai ramas un an. Suntem in grafic cu restaurantul (alegerea cea mai „cu sufletul la gura”), fotograful (cea mai grea decizie) si cameramanul, muzica, biserica(singura alegere pe vazute si verificate anterior programarii, noroc de vacanta de vara acasa; alegerea ce ne-a entuziasmat cel mai tare). S-au conturat cateva idei concrete pentru marturii, decoratii, cavaleri si domnisoare. Nehotarare maxima pentru invitatii. Pe ganduri cu starea civila. Lista cu lucrurile de facut este uriasa si in continua crestere.

Pinterestul ofera prea multe idei… toate frumoase, interesante si tentante. Folderul de nunta prea se mareste… Starea actuala este de 760 MB, 1260 fisiere, 24 foldere :)) Ee, sa fim seriosi, nu am facut doar asta! :)) Tot ce vreau e sa ma inspir, sa ma informez si sa ma pregatesc cu multe lucruri din timp, sa nu fim nevoiti sa facem un tur de forta pe ultima suta de metri in toate directiile…

Lasand planurile deoparte, nu pot sa nu ma gandesc si ca… Dumnezeule, un an! Cand a trecut vremea in care ne uitam ochi si urechi la Tom si Jerry, iar cascavalul era cascaval doar daca avea gaurele? Cand s-a terminat adolescenta si a inceput vanatoarea de fotografi de nunta?

Acum socotesc zilele ramase pana la nunta si visez la rochia de mireasa perfecta. Visez la fericirea familiei noastre si la urmatoarea generatie ce se va uita ochi si urechi la Tom si Jerry… dar partea cea mai frumoasa e ca a visa se conjuga acum la persoana I plural.

 

Inceputuri noi

Inside these lines… Ultimul articol 22 februarie, in timp ce in coltul drept al ecranului vad ca azi e deja 3 iunie! Am impresia ca lunile astea au zburat pe langa mine, usoare si fragile ca niste petale de flori in bataia vantului capricios de primavara.

Sunt zeci de zile de absenta, timp in care schimbarile au tot venit pe fuga, la fel ca si derularea cifrelor din calendar.

Intre timp, a inceput una dintre perioadele cele mai frumoase de pregatiri.

Pregatiri pentru a imbraca cea mai frumoasa rochie din lume… pregatiri pentru a deveni mireasa… si sotie 🙂 Materializate pana acum intr-un folder urias in laptop cu peste 1000 de fisiere pentru „inspiratie” 😀 Oh, si e abia inceputul!

Sa lenevesti privind rochii perfecte, cautand decoratiuni in culori de vara, sa vezi pe altii surprinsi in fotografii intr-una dintre cele mai frumoase zile din viata lor, o terapie ce da roade oricand… si cand ploua afara cu tunete si fulgere, si cand plange de zor copilul vecinului sau canta la pian un altul, si cand vii obosit de la munca… si si si… 🙂

Dar pe langa toate astea, desi timpul pentru internet a scazut considerabil, tot mi se face dor de blog… de povestit si de citit. Asa ca este musai sa mai arunc un ochi si pe aici, poate mai des incepand de azi.

 

Neutron Star Collision

In urma cu vreo trei ani scriam ca soulmates never die. Scriam despre suflete pereche si despre surpriza pe care orice fata o asteapta din partea iubitului sau:

„Cred ca momentul nu se negociaza – mai stam si anul asta, sa mai strangem bani si la anul poate… Cred ca trebuie sa te surprinda, sa fii aproape de heart-attack, fie si pe strada, daca nu la un restaurant fancy, fie si cu un cercel, in loc de inel, ca-n Friends „

Se mai intampla ca Dumnezeu sa ne dea chiar dupa placul inimii… si iata-ma pe mine, o albinuta extenuata de la atatea margele de dichisat pe tortul aniversar, la miezul noptii, in primele clipe ale unei varste mult asteptate…surprinsa, aproape de heart attack, cu flori in mana si o cutiuta in fata, cu un raspuns de dat si o inima de iubit 🙂

3 and counting

Ma trezesc de dimineata cam cu fata la cerceaf. Nici n-am deschis bine ochii ca este deja tarziu pentru cate sunt de facut.

Astazi, printre altele, este planificat un tort. Tort de ciocolata cu mousse de ciocolata si crema pasticcera (negru si galben, la ce altceva sa te astepti din partea unei albine?). Era programat un tort de cioco doar cu mousse. Apoi un tort de ciocolata cu crema de mascarpone. Apoi… oh, in fel si chip, vreo 10 variante. Toate spulberate de minimarketul din apropierea casei care nu-mi permite sa tai toate ingredientele de pe lista. Pentru ca nu le are. Minunat. La altul nu am timp sa merg. Ne adaptam. Pornesc bucatareala. Oops, s-a terminat cacao. Nu am terminat insa de adaugat eu in tort! Oook, adaugam nitel nesquick 😀 Clasica mea metoda.

Bat ouale cu zaharul de-mi sar capacele, de-mi vine sa le zic vreo doua: Fir-ar sa fiti, triplav-ati volumul!! S-au triplat ele saracele de teama, dar la adaugarea fainii, imi mai trebuia vreo doi ani de rabdare, pentru amestecarea treptata si leeeenta. Asa ca, fireste, am mai dat si cu bata in balta, pardon, cu telul in amestec mai repede decat indicat. S-a mai lasat bineinteles, razbunarea oualor. Sa le pun totusi in cuptor, ce o fi sa iasa, asta este. Tapetez tava, pun compozitia cu grija, macar la sfarsit sa ii arat delicatete… bag la cuptor, verific ceasul. Jumatate de ora la dispozitie, suficient cat sa ma apuc de mousse-ul de ciocolata.

Termin mousse-ul de ciocolata. Verific blatul din cuptor. Nemiscat. Neschimbat. Ceeeeee?

Hmm. Pardon. Am uitat sa aprind cuptorul. Mama masii de cuptor ciudat, in graba am invartit de toate butoanele, numai de ala de aprindere nu. Si era si preincalzit sarmanul, in mintea mea. Oook, repetam miscarea.

Peste o alta jumatate de ora, in care am terminat si crema pasticcera, s-a copt si minunatul meu blat cocosat. Cu atatea reguli incalcate, doar nu era nebun sa iasa ca la carte. Noroc totusi ca merge cu ocazia: arata ca un hop… ce relatie nu are hopuri? Trebuie insa devorate depasite intotdeauna, cu rabdare si iubire.

Pentru ca Pingu a venit mai devreme decat anticipam, m-a gasit desigur cu toate insirate in stanga si in dreapta… si cu mousse de ciocolata pe la mustati (trebuia sa il degust!!). Surpriza incompleta, ce sa faci? Ne apucam de tortuit impreuna. El taie blatul, eu fac siropul.

Insiropez, cremuiesc, pun cireasa albinuta pe tort si gata aventura 🙂 Numai bun de pus dorinta acum si suflat in lumanare.

Si cate dorinte nu sunt in pragul a celor trei ani de imbratisari si priviri calde? 🙂

Pentru ca s-au adunat trei ani, atat de repede de parca am inchis ochii o clipa, intr-un sarut, si, deschizandu-i, ne-am trezit altfel. Mai indragostiti, mai uniti, mai puternici, mai blanzi, mai in toate felurile spre bine :D.

Multumesc Pingu pentru ca esti alaturi cand toate lucrurile sunt pe dos, cand apar atatea obstacole.. si hopuri :D, ca imi aduci curcubee pe cer in fiecare zi.

Note de subsol:

• Scuzati-mi postarea extrem de lunga, dar stiu precis ca peste un timp, voi rade teribil amintindu-mi de ziua asta… La fel cum imi amintesc si acum de o zi de Dragobete de acum doi ani, cand am pregatit niste biscuiti-inimioare… foarte „crocante” 😀 (arse, daca nu intelegi aluzia)… noroc ca gresisem ziua, eram in avans cu o zi :)))) Ah, cu antenele vesnic in nori.
• Daca vedeti doua pete mici de cioco pe imaginea cu floricele, sa stiti ca sunt de la degetele nastrusnice ale lui Pingu, care nu isi poate tine mainile prea departe de albinuta…in general 😀
• Stiu ca nu se vede, dar crema pasticcera exista. Tortul este din doua foi si crema pasticcera este miezul :>
• Fiti indulgenti, este primul meu tort mai serios si 100 % loryloocesc.
• Fulgisorii albi de ciocolata spun „te iubesc!”. Putin indescifrabil. Sa dam vina pe emotii :))

Sundays are for lovers [3]

Duminica trecuta am petrecut-o la pas, cu Pingu, printr-un orasel minunat. La un pas de munte, la un pas de malurile raului, pe poduri vechi si pe acorduri duioase de pian.

Pe podul de lemn, construit in 1209, trecut prin lupte, atacat de francezi, reconstruit mai apoi dupa schitele lui Palladio, am avut norocul de a gasi nu doar un peisaj de vis, ci si o muzica pe masura celor vazute. Sa incantam si ochii, si urechile. Pe mijlocul podului, un pian negru la care canta, zambitor, Paolo Zanarella. Pianistul care isi gaseste locurile cele mai putin obisnuite pentru un astfel de spectacol, propunandu-si sa aduca muzica sa in atentia tuturor, in momentele cele mai simple din viata. In timpul unei plimbari, in timpul degustarii unei inghetate, in timp ce te indrepti spre casa… in timp ce eu si Pingu ne facem poze intr-o alta duminica memorabila.

O duminica de neuitat pe un pod ce a facut istorie, supravietuind furtunilor, greutatilor, luptelor din vremurile trecute. Le avem si noi pe ale noastre, dar intocmai ca acest pod vechi, trecem prin ele si renastem de fiecare data, cu tot mai multa dorinta, cu tot mai multa pasiune. De 2 ani si 11 luni 🙂